Vernisajul expoziției Maestrului Ioan Marchiș a fost fără doar și poate o reală reușită și noi publicul avem șansa să descoperim o nouă viziune, un nou concept al Zeiței Mame care vine și trebuie devoalat în aceste timpuri. Expoziția este una de excepție datorită unei alte abordări, total distincte față de (să zicem) Venus din Willendorf și care arată că Arta Înaltă nu se epuizează, ci doar găsește alte căi de exprimare. Nu voi vorbi de vernisaj pentru că se va scrie mult de acest minunat prilej de întălnire cu excelența. Voi încerca să scriu altceva, ceva legat de Artist, ceva de Artistul care face ca Arta să fie sărbătoare, să fie forma cea mai curată de conștiință. Voi scrie deci de artistul autentic care practică Arta Înaltă și pentru care Arta este adevărata lui Religie. Nu știu cum să încep, dar mă gândesc la artistul care se culcă seara cu Arta în minte și inimă, iar dimineața se trezește cu Arta tot acolo, acolo de unde nu i-o ia nimeni, acolo unde ființa se simte împlinită.
Mă întrebam cum o fi fost statutul artistului (de exemplu) pe vremea lui Michelangelo?? Cum au venit la el fețele bisericești să îi ceară să picteze Cupola Sixtină sau să sculpteze Pieta, acel monument funerar așezat astăzi în Catedrala Sfantu Petru. Ce reprezentă pentru public, dar mai ales pentru putere sau puterea bisericească un artist?? Ce vorbeau potentații vremii despre Artă, despre faptul că se găseau în fața unui geniu care trăia sub alte auspicii decât majoritatea oamenilor?? Oare înțelegeau ce li se întâmplă, adică se găseau în fața unui Artist complet care a create doar Arta Înalta?? Oare noi astăzi chiar ne dăm seama că există Arta Înalta și Arta minora?? Că nu orice Artist este capabil să ardă pentru Arta lui și să facă din Artă viața lui, rațiunea lui de a exista. Maestrul Marchis îmi spunea așa: “Marcele, o zi dacă nu lucrez la sculpturile mele sunt terminat, parcă nu am stare. Și să ști că sunt mai obosit atunci când o zi nu fac nimic pentru Artă.”
Personal, astfel văd eu un Artist!! Artistul este altcumva față de noi, trăiește într-o realitate pe care noi aproape că nu o putem înțelege. Dar această realitate este născută de artistul autentic, care atunci când crează se abandonează și trece într-o realitate a potențialității. Adică acolo unde reușește să se elibereze de tot balastul psiho-moral. Și apoi tinde la puritate, la perfecțiunea elocinței, a expresivității operei artistice. Și mă întorc la Michelangelo: nu poți să fi om ca noi toți și să iei un cub de marmură și din acest cub să scoți o capodoperă. Este dincolo de puterea noastră de înțelegere. Acolo la Academia del Arte din Florența sunt câteva astfel de exemple, unde artistul crea imposibilul, crea sublimul dintr-un cub.
Și l-am întrebat pe Maestrul Marchiș: “Ioane, chiar e posibil așa ceva??” Și Maestru a stat un pic și mi-a zis: “Să ști că este posibil. Este cumva dincolo de lume, dar talentul naște opera de Artă.” Și opera de Artă, creația artistica este preeminența. În acel triunghi de Aur pe care Heidegger îl propune și care este format din Artă, Artist și Opera de Artă, el ne spune în “Originea operei de Artă” că Opera de Artă, deci talentul duce la închegarea Artei și la statutul de Artist.
Și imediat mi-a zburat gândul la artiștii care fac Artă autentică și care sunt dedicați Artei Înalte, dar care mulți dintre ei nu au avut șansă, poate nu au știut să se promoveze, poate au căutat căi înfundate sau poate nu au avut inspirația să bată la ușile care trebuie. De aceea Artistul trebuie să fie dezrobit de astfel de cazne. El trebuie doar să creeze. Să își exerseze talentul și harul fără a se gândi la ziua de mâine sau că nu poate să facă o expoziție chiar dacă are talent. Este ucigător ca un artist autentic să nu își poată expune creația artistică. El, dar și publicul are nevoie de frumos, de sublim, de acel catharsis care ne purifică. Dar Arta are o calitate specială față de simpla eliberare, ea purifică Spiritul și asta dă plenitudinea omului. Oare când această breaslă a artiștilor, pictori, sculptori se va ocupa doar de creația artistică?? Când artiștii vor fi protejați de toate schimonoselile societății noastre?? Ce să aibă a face un artist cu TVA-ul, cu accize, cu prețul țițeiului samd??
O societate trebuie să aibă grijă ca artistul să nu știe de așa ceva, să nu se gândească la minunile astea. Creatorii adevărați trebuie feriți de aluviunile de tot felul ale societății, trebuie făcută o distincție clară între creație și meșteșug.
Artistul autentic crează, deci ceva care este unic, irepetabil, iar meșteșugarul face zilnic același lucru, adică ceva de serie care nu are a face cu Arta. De aceea artiștii cu har trebuie să aibă parte de un statul special, un statut prin care să poată accede și la un soi de resurse, un soi de formă prin care să poată organiza expoziții. Sigur Michelangelo avea banii papalității și a celor foarte bogați și putea să creeze, dar la noi chiar dacă te numești Ioan Marchis, Mircea Bochis, Dan Neamu, Jan Albu și mulți, mulți alți artiști pe care nu pot să îi numesc aici pentru că sunt foarte mulți, ei întâmpină greutăți. Nu mă refer la greutăți în sensul că nu sunt lasați să expună, ci mă refer la partea strict materială, adică ce costuri implică o expoziție și astfel câți artiști talentați nu pot expune din cauza asta. Într-o țară unde Cultura și Arta șchioapătă din cauza resurselor financiare, acolo lumea, publicul este mai sărac, iar dacă te gândești la ce spunea Hegel, adică totul se reduce în viață la bine, frumos, adevăr, poți să tragi concluzia că oarecum ne batem joc de noi. Acești minunați artiști de la noi sunt cei care au trecut de multe ori prin clipe de cumpănă și au trecut peste ele tocmai datorită credinței în religia “Artă” și datorită faptului că nu s-au prostituat. Nu s-au apucat de altceva, de făcut salam sau cârnat, de făcut alcool, de găsit tot felul de portițe care să se prostitueze intelectual. Nu pot să văd artistul numai în postura celui dedicat, celui care se sacrifică pentru Artă. Sigur există cei care în momente de cumpănă aleg o cale ca să trăiască sau unii chiar să supraviețuiască, iar viața este atât de dură încât cei talentați trebuie cumva ajutați. Artiștii care se prostituează și care recurg la bani în orice condiții îmi vine să cred că sunt puțini și lumea îi cunoaște în comunitățile locale sau chiar național. Dedicarea unui artist fără resurse este esențială pentru societate, pentru autoritățile locale, județene. Autoritățile trebuie să facă cumva să poată ajuta talentele care nu au resurse. Arta ne face viața bună, împlinită și datorită faptului că exită cât mai mulți aspiranți la expoziții, la faptul de a putea expune, de a putea vinde creații artistice. Autoritățile locale și județene de la noi ar trebui să se implice mai asiduu în această formă a măreției omului și Spiritului.
Sunt importante și drumurile și podurile și bordurile, dar toate acestea pot fi “reci” și indiferente la nevoia omului de a se îmbogăți cu ceva înălțător, cu noblețea ființei umane. Da, nu sunt bani, dar o autoritate de aia se află acolo sus, să conștientizeze ierarhia valorilor și să facă rost de resurse. Altfel ce rost mai au conducătorii. Unii vor zice că ei nu se pricep la Artă. Bun, OK, dar trebuie să se înconjoare de valori umane care le pot deschide ochii. Autoritățile nu trebuie să cunoască pictura sau sculptura sau să știe cine a fost Michelangelo sau Corneliu Baba, ci trebuie să vadă că într-un final omul are nevoie de umanitatea care o are și de multe ori nu o promovează. Pascal spunea că omul “este așezat în centrul lumii și poate susține măreția și demnitatea lui, dar și decăderea și toate vulnerabilitatile lui”. Omul simplu care toată ziua vede doar răul, vede doar voma societății, poate a ajuns la stadiul ăsta și datorită lipsei poeziei, picturii, sculpturii, deci nu numai datorită resurselor propri financiare. Și cine să îi dea Artă dacă nu cei care pot promova estetica, frumosul, gândirea critică, înțelepciunea?? Cei care ne “conduc” ar trebui să se înconjoare și de “cunoascatori” ai Artei și Culturii, nu numai de “cunoascatori” ai betonului și asfaltului. Aș dori să închei această amărăciune a mea spusă acum când încă ne este foarte fierbinte în suflet vernisajul Expoziției “Păzitoarea Semintzei” a Maestrului Ioan Marchiș. Nu pot să nu fiu părtaș la starea în care mulți cunoscuți artiști se afla și care nutresc iubire și prețuire pentru public, adică pentru noi toți. Ei au nevoie de promovare, de expoziții, de oameni potenți care să îi aducă în lumina razelor soarelui. Au nevoie de un mecenat simplu, decent și de efect în care toți putem fi câștigători. Dixi…parca m-am liniștit!!
Marcel Mureșan
Citește și
Gândirea Gândirii (foileton 2)
