Joi, 20 iulie, de sărbătoarea închinată Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, va sluji la Mănăstirea „Sfântul Proroc Ilie” din localitatea Dragomirești, Protopopiatul Vișeu, cu ocazia hramului așezământului monahal.
Programul va începe de la ora 07:30, desfășurându-se următoarele:
- Sfințirea apei
- Acatistul Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul
- Primirea Ierarhului
- Slujba Sfintei Liturghii
La finalul slujbei va fi citit Actul Aniversar emis de Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la întemeierea așezământului monahal de la Dragomirești (1923-2023).
Mai jos, redăm integral respectivul Act, scris de Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului:
Cu ajutorul Tatălui, cu lucrarea Fiului și desăvârșirea Duhului Sfânt, împlinitu-s-a un secol de la întemeierea Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul“ din Dragomireștiul Maramureșului Voievodal.
Mănăstirea Dragomirești are, conform tradiției, începuturi foarte străvechi în istorie, fiind probabil, una din ctitoriile familiei voievodale a Drăgoieștilor, alături de ctitoriile lor de la Perii Maramureșului, Bârsana și Ieud și altele asemenea de pe întreg domeniul lor peste care stăpâneau ca voievozi creștini ai acestor ținuturi.
Cum și când a dispărut mănăstirea istorică nu se știe. Probabil în vâltoarea evenimentelor de după 1700 și mai ales 1762 când generalul Mariei Tereza, împărăteasa Imperiului Habsburgic, Bucov a ars cu foc bisericile și mănăstirile ortodoxe de lemn și a distrus cu turnurile pe cele de piatră pentru că erau vetrele de rezistență împotriva catolicizării românilor ortodocși din Transilvania.
Date certe despre reînvierea acestei mănăstiri istorice există de un secol care tocmai se împlinește în acest an 1923-2023.
În anul 1913, preotul celibatar ortodox din Dragomirești, Pavel Moldovan, devenit mai târziu monah, cu numele de Pimen Moldovan, face demersuri către Mitropolia de la Sibiu, Episcopiile de la Cluj și Maramureș nefiind încă reînviate, cerând aprobare pentru reînvierea mănăstirii și întemeierea unui așezământ monahal în hotarul localității Dragomirești. Contextul istoric nu a făcut posibilă împlinirea acestei dorințe, România încă nefiind întregită în hotarele ei de mai târziu, care să cuprindă toate cele trei provincii românești. Acest lucru se va întâmpla în chip minunat, ca un miracol al istoriei și dar de la Dumnezeu pentru poporul român, la 1 Decembrie 1918.
În anul 1922, același preot din Dragomirești, cere din nou Mitropoliei de la Sibiu, respectiv Mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, înființarea mănăstiri, invocând existența în Localitatea Dragomirești a unei străvechi mănăstiri voievodale. Mitropolia de la Sibiu trimite solicitarea către Episcopia Clujului, reînființată în 1921, demersul fiind unul firesc, deoarece Maramureșul intrase în componența canonică a noii eparhii reînviate.
Consistoriul Eparhial a răspuns favorabil solicitării, terenul pe care urma să fie amplasată noua mănăstire fiind cumpărat de preotul din Dragomirești, iar banii pentru achiziția acestui teren, provenind de la Icoana făcătoare de minuni, pe care însuși Preotul a dăruit-o pentru noua mănăstire.
Ca un miracol al istoriei ortodoxiei din această parte de țară, în același an, preotul Nicolae Gherman din satul Rohia cerea înființarea unei mănăstiri în ținutul Lăpușului, în memoria fiicei sale Anuța, care a plecat la Domnul la vârsta de opt ani, fiind ultimul copil din cei zece pe care îi avea preotul împreună cu soția sa, preoteasa Maria.
Aceste două mănăstiri au apărut ca o necesitate pastoral-misionară, deoarece străvechile mănăstiri ortodoxe de la Moisei și Bixad, fuseseră ocupate de uniți cu ajutorul autorităților imperiale habsburgice care au desființat în 1740 Episcopia romanilor ortodocși din Maramureș cu ultima ei reședință, la Mănăstirea Bârsana.
Parcursul noii mănăstiri de la Dragomirești a fost frumos și luminos, presărat însă cu momente dramatice și unele chiar tragice.
Deși Mănăstirea Dragomirești și-a reînceput existența în anul 1923 prin construirea unei biserici și a unui corp de Chilii de către întâiul ei ctitor, Preotul Petru Moldovan, oficial ea reînvie doar în 1926 în Munții Țibleșului, aproape de drumul Prohodiștii, la o distanță destul de mare de localitate și într-un loc greu accesibil.
Aprobarea de la Sfântul Sinod, semnată de Patriarhul Miron Cristea, a venit în 18 septembrie 1925, documentul fiind probabil printre primele de acest fel semnate de Miron Cristea în calitate de Patriarh al României, deoarece Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rang de Patriarhie în 1925, Mitropolitul Primat al Regatului României Mari, Miron Cristea, devenind Întâiul Patriarh al României.
În 1926, Episcopul Nicolae Ivan al Clujului îl tunde în monahism pe preotul Pavel Moldovan dându-i numele de Pimen și așa se reînnoadă firul vieții monahale de la Mănăstirea Dragomirești, cu rădăcini adânci în istoria monahală maramureșeană, ctitor și întemeietor al ei fiind Protosinghelul Pimen Moldovan (1923-1936). Au urmat mai mulți conducători ai Mănăstirii care au chivernisit fiecare cum au putut așezământul.
Amintim astfel pe Ieromonahul Visarion Săpânțan 1936-1937, Ieromonahul Teofan Vlaicu 1937-1939, cel care cere Episcopiei Maramureșului reînviată în 1937, cu reședința în Sighet, relocarea mănăstirii pe un teren mai accesibil donat de un credincios din Dragomirești.
Aceleași Ieromonah scrie în 1937, Patriarhului României, Miron Cristea, următoarele: „Vechile mănăstiri ortodoxe a Moiseiului, din ținutul Maramureșului și a Bixadului din ținutul Oașului, Sătmar, care veacuri de a rândul au ținut aprinsă flacăra ortodoxiei și a românismului, în urma dezbinării bisericii de la 1700, au fost luate de biserica greco-catolică împreună cu toate averile lor din care apoi aceștia au înființat diferite instituții filantropice și culturale, Maramureșul istoric a rămas fără nici o mănăstire.
După întregirea Neamului Romanesc, în scopul pe de o parte de a reînvia vechea viață mânăstirească a Maramureșului, iar pe de altă parte de a se contrabalansa activitatea mănăstirilor greco-catolice arătate mai sus, s-au înființat mănăstirile Dragomirești și Tarna-Vargas, dar aceste mănăstiri nu mai au nici o avere, afară de ograda bisericilor.
Probabil, în urma acestei scrisori, cele două mănăstiri au fost înzestrate cu două suprafețe considerabile de pădure, Dragomirești cu 200 hectare, iar Tarna-Vargas, cu 100 hectare pădure, care după 1990 au fost retrocedate către proprietarul de drept, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, împreună cu cele 230 ha pădure de la Vadul Izei cu care a fost înzestrată episcopia nou înființată, în același an, 1937.
A urmat la conducerea mănăstirii Dragomirești ieromonahul Teofan Mătăsaru 1945-1947 care a fost o vreme stareț și la Mănăstirea Rohia, în timpul căruia a fost cumpărat terenul și s-a realocat Mănăstirea, construind o nouă biserică, care însă a ars în încendiul din noaptea dintre 15-16 octombrie 1946, cel mai probabil fiind incendiată, deoarece în România se instaurase noul regim comunist adus cu tunurile sovietice.
Lui Teofan Mătăsaru i-a urmat Teodosie Cioara, în timpul căruia este consemnată prima vizită arhierească la 8 septembrie de Nașterea Maicii Domnului, sărbătoarea hramului mănăstirii , în persoana Episcopului Sebastian Rusan, care a păstorit Episcopia Maramureșului un an de zile 1947-1948.
După tragedia prin care a trecut așezământul monahal, prin incendiul din octombrie 1949, mănăstirea a fost părăsită, puținii monahii care viețuiau aici, îndreptându-se spre alte mănăstiri. Tragicul eveniment al incendiului și mistuirii prin foc a mănăstirii a fost relatat de monahul Longhin viețuitori al locului, în declarațiile date în fața autorităților civile și bisericești, mănăstirea fiind închisă din nou. În anul 1950, Consiliul Eparhial a dispus reconstruirea Mănăstirii Dragomirești pe locul de astăzi numit „Arinii Runcului”, pe culmea ce se afla în dreapta drumului dintre Dragomirești și Săliștea de Sus, organizarea reconstruirii fiind încredințată preotului Codrea Nuțu Miron, protopop al Raionului Iza și preot în Borșa, care a fost numit administrator al așezământului.
Lucrările au început în 1951 și au durat până în 1954, timp în care s-a ridicat noua biserică, după același proiect modest al vechii biserici care a fost mistuită de incendiu, în anii următori devenind un loc de pelerinaj pentru Maramureș.
Pentru o scurtă perioadă de timp 17 mai 1958-5 martie 1959, stareț al așezământului a fost marele duhovnic Dometie Manolache, care a acoperit biserica si a zugrăvit-o, a construit câteva chilii și o modestă clopotniță.
De la Dragomirești, părintele Dometie a plecat la Mănăstirea Râmeț din Apuseni unde a devenit marele duhovnic care urmează să fie canonizat alături de părinții Ilie Cleopa și Paisie Olaru și alți mari duhovnici ai monahismului românesc.
În 1959, când statul comunist, prin Decretul diabolic și criminal – 410, a dat afară călugării din mănăstiri și a desființat multe din așezămintele monahale și mănăstirea Dragomirești a fost desființată, biserica urmând a rămâne în grija preotului din localitate care slujea din când în când, dar mai cu seamă de hram, când se adunau mulți credincioși de pe Valea Izei.
Viața monahală a reînviat din nou după 1989, odată cu căderea regimului comunist din România, prin venirea în anul 1990 a părintelui Sofronie Perța, fiu al Maramureșului, din satul Botiza, cu metanie la vestita mănăstire Toplița, județul Harghita.
Totul a fost voia și planul lui Dumnezeu, dacă facem recurs la istorie și la faptul că în 1925 Întâiul Patriarh al României, Miron Cristea din Toplița, a aprobat oficial reînființarea Mănăstirii Dragomirești, iată ca un monah cu metania la Toplița, mănăstire ctitorită de Patriarh în localitatea natală, vine la Dragomirești.
Numit stareț al Mănăstirii de către vrednicul de pomenire Arhiepiscopul Iustinian, Părintele nostru și al tuturor monahilor din nou înființată episcopie a Maramureșului și Sătmarului, Părintele Sofronie Perța a pus noul început a ceea ce avem astăzi. A restaurat și înfrumusețat modesta bisericuță de lemn, a construit o nouă și frumoasă casă monahală și a condus mănăstirea peste 3 decenii, cu dăruire, jertfă și neodihnă, încununându-și slujirea de stareț cu un proiect măreț care s-a născut la îndemnul nostru. O nouă biserică de lemn în stil maramureșean, care este un adevărat ansamblu arhitectural proiectat de arhitectul Cordoș Dorel și executat de către meșterii geniali maramureșeni în construcția bisericilor de lemn din Bârsana Maramureșului, coordonați de maestrul Boris Petru.
De hramul mănăstirii din 20 iulie 2021, Preasfințitul părinte Episcop Iustin a sfințit (târnosit) Paraclisul de la demisolul bisericii de lemn, dăruindu-i hramul „Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, Ocrotitorul Episcopiei Maramureșului și Sătmarului”.
La evenimentul de mare solemnitate și importanță istorică pentru așezământul monahal, starețul Mănăstirii, Protosinghelul Sofronie Perța, a fost ridicat de către Preasfințitul Părinte Iustin la rangul de Arhimandrit, cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea ierarhului locului.
Obștea monahală fiind într-o situație dificilă din cauza lipsei viețuitorilor, Dumnezeu și Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul, ocrotitorul Paraclisului din noua biserică, ne-au dăruit în 2022, pe ieromonahul Iosif Petra, care a venit din Arhiepiscopia Bucureștilor, el fiind ardealean din județul Mureș, și care a adus cu el încă doi viețuitori.
Așa lucrează Dumnezeu în chip minunat prin rugăciunea și mijlocirea Sfinților săi și iată că la 100 de ani de la reînființarea vechii vetre monahale de la Dragomirești, suntem pe drumul cel bun, cu mare nădejde în viitorul binecuvântat al Mănăstirii atât pastoral-misionar, cât și duhovnicesc și cultural-teologic.
Hramul istoric al Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” adună mii de credincioși, an de an, ierarhul locului este prezent de fiecare dată la această sărbătoare spre bucuria obștii monahale și a pelerinilor veniți de pe Valea Izei și a Vișeului în număr impresionant de mare.
Cu bucurie sfântă și dragoste părintească apreciem toată osteneala părinților viețuitori în acest sfânt locaș monahal și avem nădejdea și credința că prin împreună lucrare și multă sfătuire, mănăstirea noastră de la Dragomirești își va relua locul de cinste pe care îl merită între mănăstirile importante ale eparhiei ,încât cele patru mănăstiri cu istorie voievodală: Săpânța – Noul Peri, Bârsana, Ieud și Dragomirești, să fie pentru Maramureș ceea ce sunt: Moldovița, Sucevița, Voroneț și Humor pentru Bucovina, adevărate bijuterii de artă sacră, spiritualitate, cultură și sfințenie Românească și creștinească.
Totodată binecuvântăm osteneala și implicarea responsabilă și competentă a noului Egumen al Mănăstirii, Protosinghelul Iosif Petra în coordonarea vieții mănăstirești, continuarea lucrărilor la noua biserică și în organizarea Centenarului Mănăstirii prin publicarea unei plachete aniversare și, mai ales, alcătuirea, redactarea și publicarea în condiții grafice de excepție a prezentei lucrări Monografie-Album, în cadrul Proiectului Eparhial „Nici o Mănăstire fără Monografie“ și dăm Slavă lui Dumnezeu pentru darul și ajutorul Său sfânt și puternic lucrător în viața monahală și mănăstirilor din întreg cuprinsul Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, din cele 30 de mănăstiri și 10 schituri.
Drept urmare, spre a cinsti după cuviință pe întemeietori și ctitori, precum și pe toți stareții viețuitorii și închinătorii acestui sfânt locaș de credință ortodoxă strămoșească, am sărbătorit în chip solemn prin săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, de Hramul istoric al Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul” aducând mulțumire lui Dumnezeu în Treime slăvit: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, și arătând veșnică cinstire și pomenire celor ce au temeluit această sfântă mănăstire, precum și aleasa prețuire celor ce au reînviat viața monahală, după 1990, în frunte cu Părintele Arhim. Sofronie Perța, starețul care a pornit noul și frumosul drum duhovnicesc, ajutat în ultimii ani de părintele protosinghel Iosif Petra și obștea de monahi, cărora le stau aproape clerul și poporul dreptcredincios din acest ținut.
Am alcătuit acest Act Aniversar pentru a rămâne mărturie peste veacuri despre istoria frumoasă și luminoasă dar și mult încercată a acestui sfânt și dumnezeiesc locaș de închinare și de apărare a Sfintei noastre Credințe Ortodoxe Strămoșești.
Până aici ne-a ajutatul Dumnezeu, slăvit și lăudat să fie numele Său în veac! Amin!
