Sfânta Evanghelie care se va citi mâine dimineață în cadrul Sfintei Liturghii, ne introduce treptat în atmosfera duhovnicească din perioada Triodului, timp liturgic care ține de astăzi, din Duminica Vameșului și a Fariseului până în Sâmbăta Mare, adică 10 săptămâni.
Nu întâmplător Mântuitorul nostru Iisus Hristos a rostit această pildă, deoarece știa faptul că – întocmai cum se întâmplă și în zilele noastre -, existau persoane care se credeau superioare celorlalte, care se lăudau, și își așterneau înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor virtuțile sau calitățile lor. Din această categorie făceau parte în mod special fariseii, care erau considerate persoane cu atitudine arogantă și fățarnică.
Fariseul, a avut o atitudine greșită încă de la început și nu trebuia să se laude în fața lui Dumnezeu; biserica lui Hristos nu este o scenă a paradei ca noi să ne etalăm faptele noastre, ci biserica este locul unde oamenii se vindecă, este spital pentru toată lumea, bogați sau săraci, mai drepți sau mai păcătoși și așa mai departe. Fariseul, crezând faptul că enumeră în fața lui Dumnezeu tot ceea ce a trebuit să împlinească ca un credincios practicant, săvârșea un bine. Însă, de fapt era o mândrie, iar păcatul mândriei ne face asemenea diavolului.
Pe de altă parte, vameșul, în smerenia lui, în contrat cu fariseul, nici nu cuteza să ridice ochii de la pământ, micșorându-se pe sine. Vameșul este un om păcătos, dar pocăința lui este sinceră. Singurul lucru care contează pentru el este mila lui Dumnezeu. Dacă ne gândim puțin, din rugăciunea vameșului putem spune că s-a „,născut” Liturghia. Cum se ruga vameșul?„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” Adică „Doamne miluiește!”. De câte ori cântăm „Doamne miluiește” cerem în mod stăruitor mila lui Dumnezeu, și tot ceea ce este de trebuință pentru mântuirea noastră.
Sfinții Părinți ne spun faptul că în fiecare dintre noi există un vameș și un fariseu, și nu în două persoane diferite ci în unul și același om, aceeași persoană dar în ipostaze diferite.
Pentru a dobândi smerenia vameșului trebuie să deschidem ușile pocăinței sufletelor noastre, să ștergem colbul dinlăuntrul nostru, lăsând pe Dătătorul de Viață să lucreze cu noi și în noi, cum foarte frumos exprimă cântarea de la Utrenie: „Ușile pocăinței, deschide-mi mie, Dătătorule de viață…”.
Ne punem întrebarea: oare trebuie să vină cineva pentru a ne deschide ușile pocăinței? Este necesar să vină și să bată la porțile sufletului nostru pentru a le deschide? Răspunsul este pe măsură: dacă suntem amorțiți și slăbănogiți, da! Atunci când nu mai avem o conexiune cât mai bună cu Dumnezeu, cu Sfânta Biserică, cu Sfintele Taine și Sfintele Slujbe, da! Ce ne spune cartea Apocalipsei: „Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Însă, chiar și atunci când frecventăm biserica mai pot apărea patologii în viața duhovnicească, și de aceea este nevoie, de multe ori, de medicamente potrivite pentru a ne însănătoși sufletul și trupul.
Este nevoie să dobândim în noi înșine viață duhovnicească înainte de Înviere. O viață înainte de Viață! Iar această viață începe cu siguranță atunci când ne îndreptăm pașii către biserică, deschizând ușa și intrând în casa lui Dumnezeu!
Pr. Adrian Dobreanu
