Nu întâmplător, începând cu jumătatea lunii ianuarie a fiecărui an, Sfânta noastră Biserică a așezat spre cinstire pleiada marilor sfinți ai vieții monahale, persoane care s-au nevoit în slujirea lui Dumnezeu, lăsând deoparte plăcerile acestei lumi.
Între aceste personalități ascetice, cu viață aleasă, aspră și sfântă, canonizat de toate bisericile creștine și sărbătorit pe data de 17 ianuarie este Sfântul Antonie cel Mare, considerat părinte al călugărilor și întemeietor al vieții monahale, al monahismului, în general.
Sfântul Antonie sau „Antonie Egipteanul”, a trăit în secolul al III-lea şi începutul secolului al IV-lea. Nu dorim a expune viața sfântului pentru simplul fapt că biografia poate fi citită pe scurt din sinaxare sau proloage, dar, de la început, trebuie să menționăm faptul a nu se face confuzia cu Anton de Padova, călugar al ordinului franciscan, care a trăit între secolele XII – XIII, adică cu aproape 1000 de ani mai târziu.
Viața părintelui Antonie a fost scrisă în limba greacă de Sfântul Ierarh Atanasie al Alexandriei – care a avut un rol important în combaterea arianismului, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325 -, scrisă undeva între anii 357-359, la puțin timp după mutarea sfântului la Domnul. Ea a apărut pentru prima dată în românește în Viețile Sfinților de la Mănăstirea Neamț, după 1806-1812, dar după o traducere din rusește.
Într-o prelegere despre Sfântul Antonie cel Mare a Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan Ică Jr. îl numește pe acesta un continuator al profetismului biblic, pe linia ascetică a Sfântului Proroc Ilie, apoi al Sfântului Ioan Botezătorul ca un locuitor al pustiei și ca un rugător și mijlocitor pentru toată lumea locuită, dau tot Imperiul, cum era în vremea respectivă.
„Născut în Egipt din părinți cu bună stare, a lăsat totul în urma și a trăit în pustiu, făcând din deșert o cetate, viața acestuia fiind o icoană prin cuvânt, un înțelept al deșertului, cu două discursuri: unul către monahi și celălalt către filosofi, apărând astfel că un etalon de viață spirituală și ascetică, și de ortodoxie și de fidelitate față de episcopat, trăind 105 ani”, menționează părintele Ioan Ică Jr.
Chiar dacă trăim vremuri tulburi, călugării nu fug de lume pentru a se ruga lui Dumnezeu, ci se roagă în liniștea pustiului, de acolo, lui Dumnezeu, pentru lume! Departe de lume, sunt ispitiți, poate mai mult dacă ar locui în lume. Însă, cine va răbda până la sfârșit, va birui și se va mântui. Cred că acest lucru esențial încearcă Sfântul Antonie să ni-l arate timp de peste 1700 de ani încoace. Iar, dacă monahii s-au rugat pentru lume, pentru noi, la rândul nostru suntem datori să ne rugăm, pentru ei…
Pr. Adrian Dobreanu
