Preoteasa Victoria Berbecar din Botiza a fost una dintre cele mai cunoscute reprezentante ale artei țesutului din Maramureș.
Născută în anul 1944, în satul Ciceu Mihăiești din județul Bistrița Năsăud, a avut o importantă contribuție în păstrarea autenticității și revitalizării covorului maramureșean. De la mutarea în Botiza, în anul 1974, a pus în valoare meșteșugul traditional al țesutului după tehnici vechi, precum și folosirea culorilor naturale.
În cei peste 50 de ani de activitate a participat la numeroase târguri și expoziții atât în țară, cât și în străinătate, promovând constant covorul, scoarța, din Botiza.
A fost un exemplu pentru comunitate, având un rol hotărâtor în inițierea femeilor și tinerilor în arta covoarelor tradiționale. A trecut la cele veșnice în ianuarie 2022.
Obiectul cu poveste al lunii februarie la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș este „Covorul fermecat” al Victoriei Berbecar. Mai multe aflăm de la Anamaria Nagy, curator:
Conceptul de patrimoniu își are rădăcinile etimologice în termenul latin patrimonium, derivat din pater (tată) și sufixul -monium (care indică o stare sau un statut legal). În sens primar, acesta desemna „bunurile moștenite de la tată”, însă evoluția semantică modernă a extins termenul dincolo de sfera proprietății materiale, către o moștenire spirituală colectivă. Dacă patrimoniul material se concentrează pe obiectul finit, cel imaterial (sau intangibil) pune accentul pe procesul de transmitere, pe „gestul” creator și pe memoria comunității.
În acest context, adoptarea Convenției UNESCO pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial în anul 2003 a marcat o schimbare de paradigmă: accentul nu mai cade doar pe monumentul static, ci pe „patrimoniul viu”. Scopul fundamental este protejarea acelor cunoștințe și tehnici, ritualuri, obiceiuri, categorii folclorice care definesc identitatea unei comunități, asigurându-le perenitatea prin transmitere intergenerațională.
Comitetului Interguvernamental UNESCO pentru Salvgardarea Patrimoniului Cultural Imaterial întrunit în perioada 28 noiembrie – 2 decembrie 2016 la Addis Ababa, Etiopia, urmare a analizei nominalizărilor elementelor de patrimoniu cultural imaterial propuse pentru înscrierea pe Lista Reprezentativă, dosarul depus de României și Republica Moldova a convins experții internaționali asupra valorii universale de necontestat a tehnicilor tradiționale de țesere a scoarței (covor, țol,etc) și a rolului pe care îl au în îmbogățirea diversității culturale și a creativității umane.
,,Noi am confirmat prin această ratificare internaţională nu numai că avem şi acum oameni care lucrează scoarţe, avem de asemenea exponenţi, atât în România, cât şi în Republica Moldova, care continuă această preocupare casnică, dar că întreaga noastră istorie a făcut din scoarţă unul dintre segmentele prin care ne-am putut prezenta ca români”, afirmă dr. Doina Ișvănoni, cercetător etnolog.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și până în anii 80, în anumite așezări rurale, femeile specializate în arta țesutului au recurs la valorificarea scoarțelor în cadrul târgurilor locale, ca modalitate de completare a veniturilor familiale. În prezent, în localități precum Botiza și Bârsana (Maramureș), Tudora (Botoșani), Pipirig (Neamț) și Ostroveni (Dolj), majoritatea femeilor desfășoară în gospodărie, în mod tradițional, întregul proces de realizare a țesăturilor, incluzând selecția și prelucrarea fibrelor de lână, precum și vopsirea acestora cu pigmenți de origine vegetală.
Arta țesutului covoarelor și a vopsitul cu plante tinctoriale (vopsire vegetală) a firelor de lână a fost revigorată în comunitatea țesătoarelor din Botiza de către profesor Victoria Berbecaru, soția preotului satului, Isidor Berbecar. Născută în anul 1944, în satul Ciceu Mihăiești din județul Bistrița Năsăud, de la mutarea sa în Botiza, în anul 1974, a pus în valoare meșteșugul traditional al țesutului, a readus în decorul covoarelor (țolurilor) botinzene vechile motive, armonia cromatică oferită de vopsitul vegetal și nu în ultimul rând a „inventat” noi motive inspirate din viața satului maramureșean, din cultura locului (femeia izvor al vieții, zilele săptămânii, etc) A fost un exemplu pentru comunitate, având un rol hotărâtor în inițierea femeilor și tinerilor în arta țeserii tradiționale. În anul 2022, pe data de 13 februarie a părăsit această lume. În cei peste 40 de ani de activitate a participat la numeroase târguri și expoziții în țară și străinătate, promovând și patrimonializând constant covorul din Botiza, măiestria țesătoarelor.
„Prin ceea ce a realizat, într-un timp ce a adunat peste patru decenii de artă şi tradiţie, dânsa a demonstrat că omul se alătură lucrării lui Dumnezeu, preluând tradiţia străbună, ca apoi să-şi aducă aportul la conservarea, dezvoltarea şi sporirea ei. Dacă doamna Victoria Berbecar a descoperit tradiţia meşteşugarilor artizani la Botiza, meritul ei este faptul că a devenit una dintre cele mai desăvârşite ţesătoare maramureşene, reuşind să ducă tehnica străveche peste tot în lume, dar şi s-o păstreze transmiţând-o nealterată tinerei generaţii” – Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului.
Colecția de covoare a Muzeului Județean de Etnografie și Artă Populară Maramureș, are privilegiul de a deține în patrimoniul său, unul dintre „covoarele fermecate” realizate în atelierul coordonat de preoteasa Victoria Berbecar. Având numărul de inventar T.1276, țolul este realizat în război de țesut orizontal, urzeala fiind din fire de cânepă, băteala din fire de lână de oaie, având lungimea de 250 cm și lățimea de 80 cm. Paleta cromatică este restrictivă: noanțe de brun, albastru, verde, ocru, negru, toate obținute cu ajutorul plantelor tinctoriale, după vechi rețete recuperate de către Victoria Berbecaru. Motivele sunt țesute cu tehnica alesului printre fire, îmbinând tehnica Karamani (în ciur) cu tehnica țesutului cu fire întrepătrunse. Stilistic, covorul păstrează morfologia vechilor peretare : este țesut dintr-o singură foaie iar motivele sunt stilizate prin geometrizare. Alternanța conținutului și a culorii fondului atât pe verticală, cât și pe orizontală a casetelor (icoanelor, tăbliilor) , conferă decorului ritmul caracteristic. Spiritul creativ, inovator al Victoriei Berbecaru se remarcă prin țeserea în aceste tăblii, pe lângă străvechi motive și simboluri (rombul crenelat, coarnele de berbec, liliecii, pomul vieții-floarea în glastră, cerbul, femeia călare, bradul), a unor motive inspirate din specificul locului, al vieții de zi cu zi: femeia în monumentala poartă maramureșeană, momente, secvențe ale păstoritului. Compoziția este dinamică, atât în plan vertical , cât și plan orizontal. Cele două borduri orizontale identice reprezintă coordonatele spațiale ale existenței. Hora infinită a cătanelor, al cărui ritm sacadat conferit de alternanțele cromatice ale simbolului antropomorf, evocă rolul femeii, ca prim protector al universului arhaic. Despre timp și „marea călătorie” a devenirii omului, integrarea acestuia în Univers, țesătoarea „ ne vorbește” în cele două borduri verticale, care flanchează decorul. Totul este ciclic, totul este supus întregului, a comunicării pe verticală, într-o dinamică a ascensiunii și una a revenirii, prin intermediul motivului unda apei. În gramatica vizuală a artei populare românești, motivul unda apei ocupă un loc distinct, fiind reprezentarea pură a fluidității și a continuității existențiale Apa reprezintă forțele regeneratoare ale inconștientului colectiv. Călătoria pe unda apei devine astfel o explorare a propriilor adâncuri, o acceptare a fluxului vieții care duce, inevitabil, spre maturizarea spirituală, iar traseul său ondulat simbolizează curgerea timpului ontologic, care nu este niciodată liniar, ci urmează ritmul natural al devenirii.
Acest covor „fermecat” al Victoriei Berbecar se dovedește a fi nu doar a pledoarie în favoarea esteticii frumosului, ci mai degrabă o calea de acces la mecanismele intime ale spiritualității noastre. Înțelegerea morfologiei și sintaxei acestui ,,text țesut” ne permite să realizăm că, pentru omul satului, a decora nu însemna a înfrumuseța, ci a „scrie” sensul vieții pe materia lumii, oferind generațiilor viitoare o hartă simbolică a integrării depline în armonia Universului.
Foto arhivă
Bibliografie:
Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 2005.
Bernea, Ernest, Cadre ale gândirii populare românești. București: Editura Humanitas,2007.
Iuga, Ana, Țesând povești-Istorii de viață în camera bună maramureșeană, Iași, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, 2025;
Petrescu, Paul, Motive decorative celebre, București, Editura Meridiane, 1971.
Vulcănescu, Romulus, Mitologie Românească, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1987.
