INFORMAȚIE, COMUNICARE, INFORMATIZARE. Oricui privește împrejur, îi este ușor să constate că acestea reprezintă unele dintre principalele și constantele sfere în care se problematizează/se organizează/se pune în funcționare agenda vieții de zi cu zi (publice și private) în România ultimelor două–trei decenii.
Informația = conținuturi / Comunicarea = forme de transmitere / Informatizarea = tehnologii, instrumente și structuri de rețele pentru difuzare în masă (la scară cât mai mare, pe cât posibil –planetară).
Lăsăm cea de a treia sferă – a informatizării – în seama și răspunderile specialiștilor domeniului: profesii de vârf, inginerești, de tehnologii și de IT generatoare de hardware și de software, de computer networks, de network nodes, de telecommunication network technologies, de network topologies, și de câte altele asemenea, nouă – slujbași, pălmași de rând – revenindu-ne destinul de harnici și competenți mânuitori/tastatori ai aplicațiilor software. Să notăm doar, în treacăt, că este foarte probabil ca această nouă separare (deocamdată) strict profesională, să se transforme (în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat) într-o nouă construcție clasială – elita „gulerelor albe” IT în complementaritate / contrapondere / (antiteză ?) cu masa utilizatorilor de periferice IT – a căror poziție societală s-ar putea defini în funcție de exercitarea proprietățiia/controlului asupra tehnologiilor și instrumentelor hard&soft/rețelelor/telecomunicațiilor IT – aceste noi și revoluționale „mijloace de producție” ale viitorului. (Rog să mi se ierte recursul la amintirea „străvechii” schematizări marxiste, dar parcă prea se potrivește !)… și nu e greu să ne imagină care ar fi să fie clasa…în control !
Primele două dintre evocatele sfere sunt cele care vin să polarizeze interesul funcționării agendei noastre de zi cu zi. Privind dinspre present înspre trecutul apropiat, am putea remarca faptul că informația (conținuturile) și comunicarea (formele de transmitere) par să afle într-o relație de comuniune așa cum este definită (această comuniune) în înstrumentarul conceptual al esteticii culturii/artei: „conținut și formă / noțiuni corelative care constituie cele două componente indisolubil unitare și convențional detașabile (…). Conținutul cuprinde lumea reprezentată (…). Forma (…) constituie, exteriorizează și revelează [= comunică] conținutul dat (…)” [: cf. Dicționar de estetică, București, 1972, p. 75-76]. Șocantă cum poate părea, asocierea cu estetica (desigur, nu singura posibilă, dar deplin pertinentă) expediază problematica în aria de cuprindere a câmpului culturii.
Așa stând lucrurile în perspectivă „savantă”, să aruncăm o repede privire înspre practicile vieții de zi cu zi. Ce vedem ? Păi observăm că în România, potrivit zicerii făcute cu mulți ani în urmă de un jurnalist hâtru: „(…) toată lumea vorbește infinit – toată lumea ascultă infim, iar de convorbit nimeni dialoghează cu nimeni (…)”! Poate că zicerea e drastică, dar surprinde pe deplin realitățile noastre din viața publică și, deopotrivă, din cea privată. Multe sunt cauzele ce pot fi invocate. Comunicarea reprezintă, cu siguranță, un segment complicat, dezechilibrat și adeseori precar al acestei realități. În acest punct se ridică o întrebare nemilos de tranşantă: este sau nu este asigurat accesul masei de cetăţeni la necesarele instrumente de înţelegere şi la capacitatea de utilizare a cunoaşterii culturale ? Ar fi treaba sociologilor să enunţe, cândva, un răspuns credibil… Cunoașterea limbii române, rolul învățământului (tot școala, biata de ea !) și „arta conversației” vor figura, neîndoielnic, printre argumente/subiecte…
Eu îmi îngădui aici, cu bunăvoința Dumneavoastră, un mic (și subiectiv) recurs memorialistic la propria-mi experiență „scolastică”. El nu ascunde nici un fel de parti-pris nostalgic… și nici nu propune prezentului educațional modele „revolute” din trecutul discutabil (și disputabil)… Pur și simplu vin să evoc o rutină didactică și rolul ei în :
- DEX-ul, sau cum mi-am însușit folosirea lexicografiei
Demult de tot, să tot fi fost prin 1969/1971, prin clasele a IX-a/a X-a D (uman), pe vremea când băiet fiind biblioteci cutreieram, studiind la Liceul de Cultură Generală nr. 3 din Baia Mare (profil real/uman; azi Colegiul Național «Vasile Lucaciu» – specializat în mate/info cu varii „intensivități”+științele naturii+doar una clasă „umanistă” – filologia; instituția tocmai ce și-a pierdut clasa de științe sociale în „ăst an școler”, căci, nu-i așa ?, vremile pe care le trăim par să „deconstruiască” la greu umanul, umanismul și umanitatea…), eram instruiți imperativ de către legendara noastră profesoară de limba română, doamna Maria Curteanu, să utilizăm sistematic și pe scară largă Îndreptarul ortografic, ortoepic și de punctuație (aveam la dispoziție edițiile 1960 și 1965) și Dicționarul Enciclopedic Român (vol. I-IV, 1962-1966).
Ni se cerea un caiet–vocabular în care transcriam/conspectam înțelesuri (și, după caz, reguli de întrebuințare/redactare) pentru cuvinte/expresii/concepte nou însușite în timpul învățării, precum și – spre îndreptare – pe acelea mai demult știute, dar pe care eram „prinși” că de fapt nu le cunoșteam/înțelegeam corect, ori le întrebuințam greșit/cu erori. Aproape oră de oră, noi și noi termeni lexicali și reguli ortografice se adăugau unui portofoliu îmbogățit continuu și „oferit” spre muncă individuală pentru acasă/bibliotecă: fie prin „teme” general valabile pentru toată „clasa”; fie prin „sarcini individualizate” – în cazul erorilor/greșelilor personale pe care doamna profesoară le „vâna”/identifica, mai ales în lucrările noastre scrise („teme pentru acasă”, extemporale, teze), cu o acribie aproape diabolică (infernală – ni se părea nouă, atunci)! Îmi amintesc despre experiențele emoționale pe care le trăiam la limită, atunci când aveau loc analizele tezelor: Fiecare dintre colegi era „dăruit” cu câte o listă ce se numea „recolta erorilor” (care devenea automat sarcină de muncă individuală remedială). Avea formă „personalizată” și se încadra într-una din trei categorii: posibile elite (format A6: maximum 2 erori); sfântă mediocritate (format A5: 3 până la 7 erori), și risc de neclasificare (format A4: peste 8 erori). Poate că azi este greu de crezut, dar efectul motivațional de atunci era unul major (și pozitiv !). Caietele–vocabular ne erau verificate prin sondaj (rulam fiecare măcar odată într-o lună), erau notate și dobândeau, pe această cale, un rol central în munca noastră școlărească, dimpreună cu sursele lexicografice pe care am învățat astfel să le cultivăm și să le prețuim.
Experiența asta m-a pregătit pentru ceea ce avea să se amplifice în anii studiilor universitare napocense (1974-1979). Atunci avea să apară în prim plan Dicționarul explivativ al limbii române – cea dintâi ediție a DEX-ului Academiei Române (1975). Alături de alte vreo 30 de lexicoane/dicționare specializate (și de nișă cărturărească), iar de atunci încoace, folosirea izvoarelor lexicografice s-a instaurat ca o rutină firească. Așezarea pietrelor de temelie i-o datorez, însă, doamnei profesoare Maria Curteanu căreia îi port mereu o prețuire de neșters.
Dr. Tiberiu Alexa
Foto: Mircea Albuțiu
