Astăzi, 18 noiembrie 2026, se împlinesc patru secole de când papa Urban al VIII-lea a sfințit actuala Bazilică Sfântul Petru de la Vatican, a cărei construcție începuse în 1506.

Consacrarea din 18 noiembrie 1626 a fost sfințirea solemnă a noului edificiu de la Vatican, ceremonia prin care acesta a fost dedicat lui Dumnezeu. Între așezarea primei pietre și acea zi trecuseră 120 de ani, o perioadă în care proiectul fusese continuat de oameni care primiseră planurile și lucrările înaintașilor, le modificaseră și le duseseră mai departe. Unele dintre elementele care dau astăzi identitate monumentului, inclusiv colonadele pieței, aveau să fie realizate ulterior. Pentru aniversarea din acest an, Vaticanul a programat o celebrare prezidată de papa Leon al XIV-lea la ora 17:00, ora Romei, adică 18:00 în România.
Locul avea însă o istorie mult mai veche, păstrată chiar în centrul noii construcții. În secolul al IV-lea, pe vremea împăratului Constantin, aici fusese ridicată o primă bazilică, deasupra locului venerat de creștini drept mormântul apostolului Petru. Edificiul renascentist i-a luat treptat locul, iar sub altarul principal au rămas urmele acestei continuități, cercetate și prin săpăturile arheologice din anii 1939–1949.
La 18 aprilie 1506, când papa Iuliu al II-lea a așezat prima piatră a noii bazilici, construcția pe care o cunoaștem era încă un proiect. Relatarea ceremonialului îl înfățișează coborând pe o scară într-o groapă de fundație adâncă de 7,45 metri, unde a fost depus și un vas de teracotă cu douăsprezece medalii realizate de Cristoforo Foppa, cunoscut drept Caradosso.
De la acel început până la consacrare, șantierul a trecut prin mâinile unor arhitecți cu viziuni diferite, între care Bramante, Rafael, Michelangelo și Carlo Maderno. Planurile au fost regândite, soluțiile au fost adaptate, iar fațada ridicată de Maderno între 1608 și 1612 a dat clădirii o parte esențială a înfățișării sale. Ceea ce pare astăzi un ansamblu unitar s-a alcătuit în timp, prin întâlnirea unor idei care au trebuit să țină seama atât de lucrările deja executate, cât și de cerințele celor care urmau să folosească bazilica.
Cupola păstrează în mod deosebit această istorie a lucrului continuat de alții. Michelangelo a conceput-o și a condus construcția până la tambur, baza circulară pe care se sprijină bolta, însă ridicarea ei a fost dusă mai departe, după moartea sa, de Giacomo della Porta și Domenico Fontana. Documentația bazilicii arată că, între 1588 și 1590, aproximativ 800 de muncitori au lucrat timp de 22 de luni pentru înălțarea cupolei propriu-zise.
Tot de o zi de 18 noiembrie se leagă încheierea unei etape importante a cupolei, când în 1593 a fost montat în vârf globul de bronz aurit, deasupra căruia se înalță crucea, lucrare atribuită lui Sebastiano Torrigiani. Se întâmpla cu 33 de ani înaintea consacrării, astfel încât data de astăzi amintește și de acel episod, petrecut în urmă cu 433 de ani. Sub silueta atât de cunoscută se află o structură cu două învelișuri, între care există un spațiu de circulație, iar plăcile de plumb protejează exteriorul de intemperii.
După sfințire, interiorul și împrejurimile bazilicii au continuat să se transforme, iar Gian Lorenzo Bernini a avut un rol hotărâtor în această etapă. Baldachinul său de bronz, inaugurat în 1633, înalță deasupra altarului cele patru coloane răsucite și transpune în metal forma unui acoperământ ceremonial. La realizarea lui au contribuit colaboratori și meșteri specializați, între care Francesco Borromini. Mai târziu, între 1656 și 1667, sub papa Alexandru al VII-lea, Bernini a realizat colonada pieței, cu cele 284 de coloane și 88 de pilaștri așezați pe patru rânduri. Piața a devenit astfel parte a experienței monumentului, pregătind apropierea de biserică și oferind loc mulțimilor care se adună în fața ei.
În acest ansamblu se păstrează și opere anterioare șantierului început în 1506. Pietà, sculptată de Michelangelo în 1498–1499, fusese comandată pentru mormântul cardinalului francez Jean de Bilhères-Lagraulas, într-o capelă de lângă vechea bazilică.

Maria ținând trupul lui Hristos aparținea, așadar, istoriei acestui loc înainte de ridicarea noului edificiu. Prezența sculpturii arată cât de multe vârste poate avea un monument: data unei clădiri, vechimea operelor pe care le adăpostește și istoria locului pe care a fost construită se suprapun fără să se confunde.
Trecerea timpului a schimbat și felul în care imaginile au fost păstrate în interior. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, unele picturi de altar afectate de umiditate au început să fie reproduse în mozaic, o muncă în care fiecare nuanță trebuia obținută și așezată în relație cu celelalte pentru a reface imaginea. Atelierul de Mozaic al Vaticanului a devenit instituție permanentă în 1727, continuând o tradiție de experimentare a materialelor și de rafinare a tehnicii. Frumusețea pe care vizitatorul o vede presupune și această istorie mai puțin vizibilă a degradării observate, a soluțiilor căutate și a intervențiilor răbdătoare.
Memoria sfințirii din 1626 s-a păstrat, la rândul ei, în obiecte și documente aduse din nou în atenție în anul aniversar. Între 30 martie și 12 septembrie 2026, Muzeele Vaticane au organizat o expoziție dedicată manufacturii de tapiserii Barberini, reunind țesături, bustul de bronz al lui Urban al VIII-lea realizat de Bernini, două medalii de Gaspare Mola și un jurnal al bazilicii care descrie ceremonia. Privite împreună, aceste mărturii permit urmărirea felului în care evenimentul a fost consemnat și apoi reprezentat de artiști.
Tapiseria care îl înfățișează pe Urban al VIII-lea consacrând bazilica a fost terminată în 1673, la aproape o jumătate de secol după ceremonia reprezentată. Modelul pregătitor îi aparține lui Fabio Cristofani, iar execuția i-a fost încredințată Mariei Maddalena della Riviera, al cărei nume readuce în atenție o contribuție feminină la arta acestui ansamblu.

Cercetarea acestor istorii continuă, iar în ajunul aniversării, la 17 noiembrie 2026, Fabbrica di San Pietro a prezentat trei volume despre pictorii și mozaicarii care au lucrat în bazilică între 1503 și 1667. Instituția care administrează și îngrijește monumentul a adunat, în peste douăzeci de ani de studii, informații din biografii, contracte, plăți și corespondență. Repertoriul urmează să alimenteze Living Archive, proiect dezvoltat împreună cu Microsoft, prin care modelul digital tridimensional al bazilicii va fi legat de documentele și cunoștințele despre aceasta. O operă va putea fi cercetată pornind de la locul în care se află, de la artistul care a realizat-o sau de la sursa care îi consemnează istoria.
Pentru această muncă sunt pregătiți și oameni aflați acum la începutul vieții profesionale. La 12 noiembrie 2026 a fost inaugurată a cincea ediție a Școlii de Arte și Meserii a Fabbrica di San Pietro, cu douăzeci de cursanți între 18 și 25 de ani, care învață prelucrarea marmurei și a pietrei, tâmplăria, mozaicul, fierăria ori lucrările de zidărie și decorație. În atelierele lor continuă o parte din istoria bazilicii, prin gesturi și tehnici care se deprind în timp, sub îndrumarea celor cu experiență. La patru secole de la sfințire, viitorul monumentului depinde și de priceperea acestor tineri, care învață să îngrijească ceea ce alții au construit cu mult înaintea lor.
Vasile Petrovan
Citește și:
Sonda spațială Voyager 1, într-un moment fără precedent în istoria omenirii











