Povestea protopopului Ștefan Bărbos din Ciocotiș (III)

Încheiem astăzi povestea protopopului Ștefan Bărbos, începută în urmă cu două zile, cu episodul care avea să reprezinte una dintre cele mai grele încercări ale vieții sale. În august 1941, când autoritățile ungare au cerut evacuarea bisericii ortodoxe din Baia Mare pentru a o transforma într-o sală de gimnastică, preotul a refuzat categoric să cedeze lăcașul de cult, apărând drepturile și demnitatea comunității pe care o păstorea. Ultima parte a acestei reconstituiri istorice urmărește împrejurările acelui protest, anii tulburi care au urmat și întoarcerea lui Ștefan Bărbos, în 1954, la Ciocotiș, satul natal în care avea să slujească încă unsprezece ani.

Partea a III-a.

„Nu vom evacua și nu vom ceda biserica noastră”

La sfârșitul părții a doua l-am lăsat pe Ștefan Bărbos în fața unei situații în care întreaga sa biografie părea să se comprime într-o singură decizie. Avea 52 de ani. Trecuse prin lumea satului transilvănean de la sfârșitul secolului al XIX-lea, fusese elev la Baia Mare, dascăl la Rohia, îi învățase carte pe adulții care nu avuseseră șansa școlii, urmase teologia, devenise preot și ajunsese să poarte răspunderea Protopopiatului într-un moment în care nordul Transilvaniei fusese desprins din România. În septembrie 1940 raportase destrămarea unei părți a structurii bisericești pe care trebuia să o administreze. Văzuse preoți plecând, alții fiind expulzați, capele desființate și un confrate ajuns în închisoare. Cu toate acestea, rămăsese la Baia Mare.

Acum însă nu mai trebuia să consemneze ceea ce li se întâmpla altora. Ordinul îl privea direct. În august 1941, conducerii ortodoxe din Baia Mare i s-a cerut să predea biserica pentru ca edificiul să fie folosit drept sală de gimnastică a liceului. Dispoziția trebuia îndeplinită până la 1 septembrie. Câteva zile pentru evacuarea unui lăcaș de cult și pentru acceptarea faptului că o biserică putea primi, printr-o decizie administrativă, o cu totul altă destinație. Răspunsul lui Ștefan Bărbos, formulat la 26 august 1941, nu lasă loc de interpretări în privința poziției sale: „Nu vom evacua și nu vom ceda biserica noastră.”

Dacă scoatem aceste cuvinte din context, există riscul să le transformăm într-o lozincă. Or, tocmai contextul le dă greutatea adevărată. Nu vorbea un om care avea puterea de partea sa. Nu vorbea nici un politician protejat de o instituție mai puternică decât cea căreia i se adresa. Vorbea reprezentantul unei comunități aflate într-un teritoriu trecut de mai puțin de un an sub o altă administrație, după ce o parte a clerului plecase ori fusese îndepărtată, iar raportul de forțe era evident.

De aceea, pentru a-l înțelege pe Ștefan Bărbos, trebuie să observăm nu numai faptul că a spus „nu”, ci și cum a făcut-o. Nu pare să fi ales izbucnirea. A folosit instrumentele pe care le avea la îndemână: documentul, argumentul, protestul oficial. A cerut temeiul legal al măsurii și a contestat dispoziția în limbaj instituțional. Era o formă de rezistență controlată, poate singura pe care situația o permitea fără a transforma imediat conflictul într-o confruntare ale cărei consecințe puteau cădea asupra întregii comunități. Aici apare una dintre diferențele importante dintre curaj și imprudență. Curajul nu presupune neapărat să ridici vocea cât mai tare. Uneori presupune să știi exact cât trebuie să spui pentru ca limita să fie imposibil de confundat. Iar limita lui era limpede: biserica nu urma să fie predată de bunăvoie.

Protestul nu s-a oprit la conducerea liceului. Ștefan Bărbos s-a adresat și prefectului, iar argumentația sa depășea apărarea unui imobil. Pentru el, măsura atingea libertatea religioasă și demnitatea comunității pe care o reprezenta. În acel context apare o altă formulare puternică păstrată în documente: „În semnul crucii lui Christos trebuie să protestăm.”

Din nou, este important să nu citim propoziția doar retoric. Ștefan Bărbos introducea în argumentație un episod petrecut cu câteva luni înainte. Potrivit protestului său, în octombrie 1940, crucea ridicată în apropierea bisericii ortodoxe fusese distrusă și îndepărtată în timpul nopții, în urma unei dispoziții atribuite colonelului Zoltán Muzsik. Preotul contrapunea acestui gest comportamentul credincioșilor ortodocși, care respectaseră vreme îndelungată crucea romano-catolică aflată în apropiere.

Argumentul este remarcabil prin ceea ce nu face. Bărbos nu cerea distrugerea simbolului celuilalt pentru că fusese atacat simbolul său. Nu răspundea intoleranței prin intoleranță. Spunea, în esență, că respectul pe care comunitatea sa îl acordase credinței celuilalt trebuia să funcționeze și în sens invers. Este o diferență enormă. Și este una dintre acele situații în care un document administrativ ne permite să vedem, pentru câteva clipe, ceva din structura morală a omului care l-a scris.

Nu putem ști ce gândea în intimitate și nu trebuie să-i inventăm sentimentele. Știm însă că avea familie și copii, iar această împrejurare ne obligă să privim hotărârea sa și dintr-o perspectivă mai umană.

Copiii Adrian si Xenia la bunicii și neamurile din Ciocotiș

Ștefan Bărbos nu era doar preotul care trebuia să apere drepturile unei comunități, ci și un bărbat care purta responsabilitatea propriei familii, într-o vreme în care împotrivirea față de autorități putea avea urmări greu de anticipat. Dincolo de documentele oficiale, exista viața de acasă, cu grijile ei obișnuite, cu nevoia de siguranță și cu răspunderea pentru viitorul copiilor. Este firesc să ne întrebăm dacă, înainte de a formula acel refuz categoric, nu a cântărit și riscurile la care se expunea, dacă nu s-a gândit la cei care depindeau de el și la consecințele pe care o eventuală pedeapsă le-ar fi putut avea asupra lor. Nu avem mărturii care să ne dezvăluie asemenea frământări și ar fi incorect să le prezentăm drept certitudini, dar nici nu putem desprinde hotărârea sa de realitatea unui om care avea de apărat, în același timp, o biserică și liniștea propriei case.

Tocmai această dublă responsabilitate dă o altă profunzime gestului său. Este relativ ușor să admirăm, de la distanța deceniilor, curajul unui om care a spus „nu” unei autorități ostile, dar este mult mai greu să înțelegem ce putea însemna un asemenea refuz pentru cineva care nu avea libertatea de a se gândi numai la sine. În fața lui nu se afla doar o problemă de drept bisericesc, ci și una de conștiință, în care obligația față de credincioși se întâlnea cu datoria față de familie. Nu știm cum a împăcat în sine aceste răspunderi, însă știm ce hotărâre a lăsat în documente. Iar faptul că a ales să protesteze prin argumente juridice și instituționale, fără a îndemna la ostilitate față de cealaltă comunitate religioasă, ne arată că împotrivirea sa nu a fost o simplă reacție de revoltă, ci o poziție asumată, exprimată cu luciditate și măsură.

Privită astfel, disputa pentru biserica din Baia Mare depășește istoria unui lăcaș de cult. Ea vorbește despre încercarea unui om de a rămâne credincios principiilor sale într-o împrejurare în care orice alegere putea avea un preț, iar curajul nu însemna absența fricii, ci capacitatea de a nu lăsa posibilitatea unor consecințe să hotărască singură ceea ce era drept.

Dar putem observa logica argumentului său. El nu contestă dreptul celuilalt de a exista. Contestă dreptul puterii de a transforma existența unuia în pretext pentru umilirea celuilalt. Privită astfel, disputa pentru biserica din Baia Mare depășește cu mult istoria unei clădiri. Devine o discuție despre limite.

Există momente în care un om nu mai poate controla aproape nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. Ștefan Bărbos nu putea modifica Dictatul de la Viena. Nu putea muta frontierele înapoi. Nu putea decide politica guvernului de la Budapesta și nici comportamentul tuturor reprezentanților administrației locale. Nu putea readuce printr-o semnătură preoții refugiați sau expulzați și nici reface instantaneu capelele despre care raportase că fuseseră demontate. Dar putea controla ceva mult mai mic și, în același timp, esențial: propria participare. Putea refuza să transforme nedreptatea în normalitate prin consimțământ.

Poate că aceasta este una dintre formele cele mai profunde ale libertății omenești. Nu libertatea ideală, în care alegem dintre posibilități nelimitate, ci libertatea rămasă atunci când aproape toate posibilitățile ne-au fost luate. În asemenea împrejurări, omului îi mai rămâne doar dreptul de a spune: până aici. Ștefan Bărbos l-a folosit.

Ar fi însă o greșeală să reducem întreaga sa activitate din timpul ocupației la episodul din august 1941. Documentele îl mai consemnează, inclusiv în 1942, ca administrator protopopesc la Baia Mare. Această informație este importantă pentru că ne arată că protestul nu a fost urmat, cel puțin nu imediat, de dispariția sa din viața instituției. În același timp, nu avem suficiente dovezi pentru a transforma această prezență într-un mandat neîntrerupt până în 1944 și trebuie păstrată distincția dintre ceea ce știm și ceea ce doar am putea presupune.

Știm că a rămas activ. Știm că a protestat. Știm că numele lui continuă să apară. Nu știm însă fiecare zi din acei ani. Iar tocmai aici istoria serioasă trebuie să reziste tentației de a umple golurile cu imaginație. Perioada 1941–1944 a fost lungă. Când o reducem la câteva documente, pierdem proporția timpului trăit. Pentru noi sunt trei ani pe o pagină. Pentru Bărbos au fost peste o mie de dimineți în care viața trebuia reluată. Au fost ierni, sărbători, slujbe, înmormântări, botezuri, întâlniri, vești de pe front, schimbări politice, teamă și așteptare.

Rezistența spectaculoasă poate încăpea într-o fotografie. Rezistența cotidiană nu. Ea seamănă mai degrabă cu o ușă deschisă din nou a doua zi. Poate că tocmai aceasta este cheia întregii lui biografii. Ștefan Bărbos nu pare să fi fost omul marilor spectacole publice. Nu avem de la el un volum de memorii prin care să-și fi construit posteritatea și nici o colecție de discursuri prin care să ne explice cum ar trebui să-l judecăm. Îl întâlnim prin urmele activității sale: o școală, un curs pentru adulți, un proces-verbal, o parohie, o înmormântare, un raport, un protest. Este puțin pentru o legendă. Este enorm pentru o viață. Pentru că există oameni a căror contribuție se măsoară prin ceea ce au creat și alții a căror importanță se vede în ceea ce au împiedicat să dispară. Primii lasă în urmă obiecte, cărți sau monumente. Ceilalți lasă continuitate. Iar continuitatea este mult mai greu de fotografiat.

În 1944, războiul a schimbat din nou lumea lui Ștefan Bărbos. Administrația ungară din nordul Transilvaniei a luat sfârșit, iar Baia Mare a revenit în cadrul României. Dacă povestea ar fi fost scrisă după regulile literaturii, aici ar fi trebuit să vină liniștea. Omul care rezistase unei perioade grele ar fi trebuit să se întoarcă la normalitate și să-și trăiască bătrânețea în lumea pe care o cunoscuse. Istoria nu funcționează însă după regulile literaturii.

România de după război nu a revenit pur și simplu la cea din 1939. Influența sovietică, transformările politice accelerate, eliminarea treptată a vechilor structuri democratice și instaurarea regimului comunist au schimbat din nou instituțiile și societatea. Pentru Biserică urma o altă relație cu statul, alte presiuni și o reorganizare profundă. Ștefan Bărbos avea aproape șaizeci de ani. Într-o singură existență trăise deja în partea ungară a monarhiei austro-ungare, în România interbelică, sub administrația ungară instalată după Dictatul de la Viena și apoi din nou în România. Acum intra în epoca regimului comunist.

Dacă vrem să înțelegem psihologic o asemenea generație, trebuie să încercăm să ne imaginăm nu numai schimbările politice, ci și oboseala produsă de ele. Omul își construiește viața pornind de la presupunerea tăcută că lumea de mâine va semăna suficient de mult cu lumea de astăzi încât planurile să aibă sens. Generația lui Bărbos a fost obligată de mai multe ori să descopere contrariul. Țări se puteau destrăma. Frontierele se puteau muta. Instituțiile puteau dispărea. Funcțiile puteau fi desființate. Autoritățile se puteau schimba. În asemenea condiții, omul are nevoie de ceva care să nu depindă complet de regimul politic sub care se trezește dimineața. Altfel, fiecare schimbare exterioară riscă să devină o prăbușire interioară. În biografia lui Ștefan Bărbos, acel element stabil pare să fi fost slujirea comunității.

Documentele bisericești îl consemnează din nou între preoții Băii Mari în 1946–1947. Este o informație importantă, fiindcă dovedește continuitatea sa în viața religioasă a orașului după război. Nu mai suntem în timpul administrației ungare, dar nici într-o lume stabilizată. România se afla în plină transformare politică, iar raportul dintre stat și Biserică urma să devină tot mai dificil. În 1948, vechea organizare bisericească a Maramureșului este modificată, iar Episcopia Ortodoxă a Maramureșului este desființată. Parohiile intră într-o altă structură jurisdicțională. În același an, regimul comunist își consolida controlul asupra societății și începea o epocă în care viața religioasă avea să fie atent supravegheată și limitată.

Aici trebuie făcută o precizare importantă. Nu avem, în documentele identificate până acum, dovezi care să ne permită să afirmăm că Ștefan Bărbos a fost arestat sau persecutat personal de regimul comunist, chiar dacă cei care l-au cunoscut afirmă că este adevărat. Ar fi tentant, cunoscând epoca, să completăm biografia cu un asemenea episod. Ar fi și incorect. Istoria unui om nu trebuie adaptată unei narațiuni doar pentru că narațiunea pare plauzibilă. Despre anii 1948–1953, traseul său rămâne deocamdată insuficient documentat, iar în acest articol documentele reprezintă baza narațiunii. Și această tăcere trebuie păstrată ca atare. Poate vor apărea registre parohiale, dosare, corespondență sau mărturii de familie care să umple golul. Poate că unele există deja în arhive. Până atunci, singura poziție corectă este să nu inventăm.

Ce putem afirma cu siguranță este că noul regim urmărea să supună Biserica propriilor interese politice. Relatările referitoare la această perioadă descriu o confruntare dură cu aparatul represiv comunist, în care supravegherea, intimidarea și presiunile administrative ar fi devenit instrumente de constrângere. Ștefan Bărbos este prezentat ca un preot incomod pentru noua putere, atât prin autoritatea morală pe care o avea în rândul credincioșilor, cât și prin refuzul de a transforma slujirea religioasă într-un mijloc de propagandă politică. Potrivit acestor relatări, presiunile ar fi vizat inclusiv predicile sale, relațiile cu preoții din subordine și poziția ocupată la conducerea Protopopiatului Baia Mare.

Pentru Ștefan Bărbos, asemenea împrejurări ar fi însemnat mai mult decât pierderea unei funcții. Era un om care își dedicase viața Bisericii, dar și un soț și tată, obligat să se gândească la siguranța celor apropiați într-o vreme în care o simplă acuzație politică putea distruge destine. Dacă relatările despre urmărirea sa se confirmă, presiunea nu se oprea la ușa bisericii, ci pătrundea inevitabil și în viața familiei. A întregii familii. Nu cunoaștem toate frământările prin care a trecut și nici împrejurările exacte ale încetării mandatului său de protopop, însă această perioadă întunecată nu poate fi desprinsă de destinul unui om care cunoscuse deja ce înseamnă abuzul puterii.

În 1954, firul documentar devine din nou limpede. Și îl conduce înapoi la Ciocotiș. Nu știm dacă întoarcerea a avut pentru el încărcătura simbolică pe care o vedem noi astăzi. Este posibil să fi fost pur și simplu o nouă însărcinare pastorală. Dar biografiile au uneori o geometrie pe care oamenii nu o observă în timp ce o trăiesc. La aproximativ șase decenii după copilăria petrecută acolo și la mai bine de patruzeci de ani după ce îl întâlnisem, tânăr, consemnând hotărârile comunității pentru construirea școlii, Ștefan Bărbos revenea să slujească în satul natal. Avea în jur de 65 de ani. Nu mai era copilul care privea lumea din interiorul satului și nici dascălul tânăr care credea în puterea alfabetului. Nu mai era nici omul de 52 de ani care scria autorităților că biserica nu va fi cedată. Venea cu o viață întreagă în spate.

Ciocotișul se schimbase și el. Lumea satului românesc din 1954 nu mai era lumea din 1888. Regimul comunist începuse colectivizarea, vechile ierarhii rurale erau răsturnate, proprietatea își schimba sensul, iar relația dintre sat, stat și Biserică era alta. Oamenii lângă care crescuse Bărbos îmbătrâniseră sau dispăruseră. Copiii lor deveniseră adulți, iar nepoții lor ocupau băncile bisericii. Dar biserica ridicată în anii copilăriei lui era încă acolo. Construcția ei începuse în 1886 și fusese terminată în 1889, aproape simultan cu venirea lui pe lume. Este una dintre acele coincidențe pe care nu trebuie să le transformăm în semne mistice pentru a le simți frumusețea. Omul și biserica satului aparțin aproape aceleiași generații. Când a revenit la Ciocotiș în 1954, edificiul avea aproximativ aceeași vârstă cu el. Unul purta urmele timpului în piatră. Celălalt le purta în propriul trup.

Ștefan Bărbos va sluji aici până în 1965. Unsprezece ani. Detaliul schimbă sensul întoarcerii. Nu a fost o retragere formală de câteva luni înaintea pensionării. La o vârstă la care astăzi omul se gândește firesc la ieșirea din activitate, el începea încă o etapă pastorală care avea să dureze mai bine de un deceniu. Putem vedea o ultimă continuitate a dascălului de odinioară. Meseria se schimbase, lumea se schimbase, omul îmbătrânise, dar relația fundamentală rămânea aceeași: cineva trebuia să fie acolo pentru ceilalți. În 1965, când se încheie perioada sa documentată la Ciocotiș, Ștefan Bărbos avea 76 de ani. De aici, documentele publice pe care le avem la dispoziție încep să tacă.

Nu am găsit până acum o sursă suficient de sigură care să ofere data exactă a morții sale, locul în care și-a petrecut ultimii ani sau locul înmormântării. Știm din documentele contemporane ale Protopopiatului că este între foștii protoierei trecuți la cele veșnice, dar între 1965 și acel ultim prag biografic rămâne un spațiu pe care cercetarea disponibilă online nu îl poate umple. Desigur, familia deține informații care ar părea interesante în acest moment, doar că nu au greutatea documentelor păstrate în arhive, chiar dacă spun adevărul. De exemplu, un membru al familiei susține că este îngropat la Brașov, dar asta este o altă poveste.

Poate că tocmai această absență este potrivită, într-un fel neașteptat, pentru povestea lui. Nu pentru că moartea unui om ar fi neimportantă. Dimpotrivă. Ci pentru că întreaga biografie documentată a lui Ștefan Bărbos pare să refuze spectacolul. Îl găsim atunci când este nevoie de el și îl pierdem din documente atunci când viața publică se retrage. Istoria este nedreaptă cu oamenii discreți.

Păstrează foarte bine numele celor care au dat ordine și mult mai puțin pe ale celor care au făcut posibilă viața dintre acele ordine. Reține războaiele, tratatele și schimbările de frontieră, dar uită ușor dascălul care i-a învățat pe treizeci și cinci de adulți să-și scrie numele. Reține regimurile politice, dar mult mai greu preotul care a rămas într-un oraș atunci când instituția lui se destrăma. Poate tocmai de aceea merită recuperat Ștefan Bărbos. Nu pentru a-l transforma într-o statuie. Statuile simplifică oamenii. Îi elimină ezitările, frica, oboseala și contradicțiile și ne lasă un personaj care știe întotdeauna ce trebuie să facă. Ștefan Bărbos a fost, aproape sigur, mult mai complicat decât atât, cum este orice om care trăiește aproape opt decenii într-un secol atât de violent. Trebuie să fi avut îndoieli, zile proaste, decizii greșite și momente în care povara responsabilității i s-a părut prea mare. Nu le cunoaștem și nu avem dreptul să le inventăm.

Dar cunoaștem alegerile care au lăsat urme. La douăzeci și unu de ani îl găsim consemnând hotărârea satului de a construi o școală. În tinerețe îl găsim la Rohia, învățând oameni maturi să citească și să scrie. În anii ’20 îl găsim printre cei care construiau viața comunității ortodoxe din Baia Mare. În 1940 îl găsim raportând destrămarea Protopopiatului și numărând preoții care mai rămăseseră. În 1941 îl găsim în fața unui ordin prin care i se cerea biserica. Și atunci spune nu. După război îl găsim din nou slujind. Iar la bătrânețe îl găsim acolo unde începuse totul: la Ciocotiș.

Dacă există o idee care unește toate aceste momente, ea nu este funcția. Este responsabilitatea față de comunitate. Poate că aceasta explică și de ce episodul din 1941 este atât de important. Refuzul de a preda biserica nu apare din senin. Dacă îl desprindem de restul vieții, obținem o scenă eroică. Dacă îl așezăm în biografie, obținem ceva mult mai interesant, descoperim consecința unui caracter format timp de decenii. Tânărul care văzuse satul contribuind cu bani, piatră și muncă pentru școală înțelesese că instituțiile comunității sunt construite prin sacrificiul oamenilor. Dascălul înțelesese că demnitatea nu este o abstracție. Preotul înțelesese că o biserică nu este numai zid. Administratorul protopopesc înțelesese cât de repede se poate destrăma o instituție atunci când oamenii care o susțin dispar.

Iar omul de 52 de ani știa probabil ceva ce tânărul de 21 de ani încă nu avea cum să știe: unele lucruri se construiesc în zeci de ani și pot fi pierdute într-o singură zi. De aceea a spus nu. Nu știm dacă în acea clipă s-a gândit la școala din Ciocotiș, la Rohia, la oamenii pe care îi învățase să scrie sau la toate schimbările prin care trecuse. Ar fi literatură, nu istorie, să pretindem că știm. Dar putem vedea legătura pe care el poate nici nu a formulat-o vreodată. Viața îl învățase să construiască și să păstreze. Istoria îi cerea să cedeze. El a ales ceea ce făcuse aproape întotdeauna. Să păstreze.

În mai 2025, la aniversarea centenarului Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare, numele lui Ștefan Bărbos a fost rostit din nou între cei care conduseseră instituția de-a lungul unui secol. Au trecut multe decenii de la vremea în care el mergea pe străzile Băii Mari. Orașul pe care l-a cunoscut aproape că nu mai există decât în fotografii. Lumea satului în care s-a născut s-a schimbat radical. Imperiul în care venise pe lume este istorie, regimurile prin care a trecut au dispărut, iar frontierele pentru care generația lui a suferit sunt astăzi traversate într-un mod pe care oamenii anului 1940 cu greu și l-ar fi putut imagina. Și totuși, un document păstrează încă propoziția lui :„Nu vom evacua și nu vom ceda biserica noastră.”

Este o ironie frumoasă a istoriei. Puterea care îi ceruse biserica a dispărut. Administrația care îi trimisese ordinul a dispărut. Regimul care a urmat a dispărut și el. Propoziția a rămas. Dar, dacă vrem să fim drepți cu Ștefan Bărbos, nu aceea ar trebui să fie singura lui moștenire. Înainte să spună „nu”, spusese de nenumărate ori „da”. Da școlii. Da oamenilor care voiau să învețe. Da responsabilității. Da comunității. Da unei slujiri care a continuat mult după vârsta la care ar fi putut considera că făcuse suficient.

Notă de documentare: Reconstituirea se bazează pe documentele și istoricul Protopopiatului Ortodox Român Baia Mare și ale Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și Sătmarului, documentele privind succesiunea protoiereilor, cercetările publicate în Revista Arhivei Maramureșene, documentația referitoare la situația clerului ortodox din nordul Transilvaniei după Dictatul de la Viena, materialele și fondurile Bibliotecii Județene „Petre Dulfu”, inclusiv cercetările istorice ale lui Valentin Băințan, precum și izvoarele referitoare la protestele lui Ștefan Bărbos din 1941 și documentele privind parohiile Baia Mare și Ciocotiș. Pentru perioada de după 1965, data exactă a morții și locul înmormântării nu au putut fi stabilite cu suficientă certitudine din sursele publice consultate; de aceea nu au fost completate prin presupuneri.

Sursa FOTO: Irina Aurica Gherghel, Baia Mare

Vasile Petrovan

Citește și: