Freddie Mercury: Povestea din spatele unei legende

Există voci pe care le recunoști după câteva secunde și artiști pe care timpul pare să nu-i poată împinge definitiv în trecut. Freddie Mercury aparține acestei categorii rare. Astăzi, 5 septembrie, ar fi împlinit 80 de ani. Au trecut aproape 35 de ani de la moartea sa, dar mulțimile continuă să cânte „Bohemian Rhapsody”, „We Are the Champions”, „Somebody to Love” sau „Love of My Life”, iar imaginile de la Live Aid par să aibă aceeași forță ca în vara lui 1985.

Înainte de Freddie Mercury a existat însă un copil numit Farrokh Bulsara. S-a născut la 5 septembrie 1946, în Zanzibar, într-o familie parsi. O bună parte a copilăriei și-a petrecut-o în India, unde a urmat St. Peter’s School și a început să studieze pianul. Avea doar 12 ani când și-a făcut prima formație, The Hectics. Nimeni nu putea ști atunci că băiatul așezat la pian avea să devină, peste câteva decenii, unul dintre cei mai recognoscibili oameni de pe planetă.

Viața lui s-a schimbat radical în 1964, când familia Bulsara s-a stabilit în Anglia. Pentru tânărul Farrokh începea o altă lume. A studiat arta și designul grafic la Ealing College of Art, în Londra, și a cântat în diferite formații. Treptat, muzica înceta să mai fie doar o pasiune și devenea centrul existenței sale.

Așa i-a întâlnit pe Brian May și Roger Taylor, care cântau în formația Smile. După plecarea solistului acesteia, drumurile lor s-au unit. Freddie nu voia însă doar să intre într-o trupă. Voia să construiască ceva nou. El a insistat ca numele Smile să fie abandonat și a propus unul mult mai îndrăzneț: Queen. John Deacon s-a alăturat în 1971 și formula clasică a trupei era completă.

În același timp se năștea și un alt Freddie Mercury. Transformarea lui Farrokh Bulsara în Freddie Mercury este poate una dintre cele mai fascinante povești despre identitate din cultura pop. Tânărul discret, pasionat de artă, a construit pe scenă un personaj uriaș: extravagant, provocator, teatral și aparent lipsit de orice urmă de timiditate. Freddie înțelesese că nu era suficient să cânte bine, publicul trebuia cucerit cu totul.

Iar apoi a venit „Bohemian Rhapsody”. Lansată în 1975, piesa sfida aproape toate convențiile comerciale ale momentului. Era lungă, trecea prin registre muzicale radical diferite. Tocmai cântecul care părea prea neobișnuit pentru succes avea să ajungă pe primul loc în Marea Britanie și să rămână acolo nouă săptămâni. Queen intrase definitiv în liga marilor formații ale lumii.

Pe același album, „A Night at the Opera”, se afla însă și o piesă aflată aproape la polul opus ca expresie: „Love of My Life”. Dacă „Bohemian Rhapsody” arăta forța teatrală și imaginația fără limite a lui Mercury, „Love of My Life” lăsa să se audă vulnerabilitatea.

Era o baladă simplă în aparență, profund sentimentală, care avea să capete o viață aparte în concerte. În fața zecilor de mii de oameni, Freddie începea piesa, iar publicul continua adesea în locul lui. Uneori nu mai era nevoie ca solistul să cânte. Ridica microfonul spre mulțime și întreg stadionul devenea o singură voce. Puține imagini explică mai bine relația lui Mercury cu publicul: un om cunoscut pentru exuberanță reușea, printr-un cântec de o delicatețe aproape dureroasă, să creeze o intimitate imposibilă între scenă și zeci de mii de necunoscuți.

„Love of My Life” este și una dintre piesele asociate cel mai puternic cu Mary Austin, femeia care a rămas una dintre cele mai importante prezențe din viața lui Freddie Mercury. Cei doi au avut o relație la începutul anilor ’70 și, după despărțire, au rămas extrem de apropiați. Mercury avea să vorbească despre Mary cu o afecțiune neobișnuită pentru un om atât de atent cu viața sa privată. Tocmai de aceea, piesa a rămas pentru mulți ascultători nu doar un cântec de dragoste, ci una dintre rarele ferestre prin care poate fi întrezărit omul din spatele personajului Freddie Mercury.

Au urmat stadioanele, turneele și cântecele care au depășit cu mult granițele rockului. „We Will Rock You” și „We Are the Champions” au devenit aproape ritualuri colective. Muzica Queen putea transforma zeci de mii de oameni într-un singur cor, iar Freddie Mercury descoperise ceva ce foarte puțini artiști stăpânesc cu adevărat: capacitatea de a face o mulțime imensă să simtă că participă la spectacol, nu doar că îl privește.

Demonstrația supremă a venit pe 13 iulie 1985, la Live Aid. Queen avea aproximativ 20 de minute la dispoziție pe Wembley Stadium. Atât. Într-o zi în care pe scenă urcau unele dintre cele mai mari nume ale muzicii mondiale, Freddie a reușit să transforme stadionul într-un instrument pe care părea că îl dirijează cu mâinile. Momentul avea să intre în istoria muzicii.

Dar Freddie nu încăpea nici măcar în granițele muzicale ale Queen. Îl fascinau teatrul, baletul și opera. Colaborarea sa cu soprana spaniolă Montserrat Caballé părea, la început, întâlnirea imposibilă dintre două universuri. Din ea s-a născut albumul „Barcelona”, iar piesa cu același nume avea să fie asociată Jocurilor Olimpice din 1992.

Cu toate acestea, în spatele personajului exuberant de pe scenă exista însă un om mult mai greu de descifrat. Freddie își proteja viața privată, iar în ultimii ani această discreție avea să devină și mai puternică. În 1990 s-a întors în studio alături de Queen pentru albumul „Innuendo”. Starea sănătății sale se deteriora. Cu toate acestea, a continuat să înregistreze. În videoclipul „These Are the Days of Our Lives”, fragilitatea fizică a artistului contrastează tulburător cu imaginea omului care, cu numai câțiva ani înainte, domina Wembley.

La 23 noiembrie 1991, Freddie Mercury a făcut public faptul că suferea de SIDA. A murit a doua zi, 24 noiembrie, la numai 45 de ani. Povestea ar fi putut să se încheie acolo. Nu s-a încheiat. Generații care nici măcar nu erau născute atunci când Freddie Mercury a murit îi cunosc astăzi cântecele. „Bohemian Rhapsody” a traversat epoci, formate și tehnologii. „Love of My Life” continuă să fie cântat de public ca într-un uriaș ritual afectiv. Live Aid continuă să fie redescoperit. Imaginea lui Mercury, cu microfonul în mână și brațul ridicat în fața unei mări de oameni, a devenit una dintre imaginile emblematice ale muzicii secolului XX. Iar la 80 de ani de la nașterea lui, locurile importante ale poveștii sale îl readuc simbolic în prezent.

La Wembley Park a fost inaugurată în această săptămână lucrarea „I’m Mr. Mercury”, realizată de artistul britanic Frank Styles. Portretul anamorf monumental ocupă Spanish Steps, pasajul pietonal dintre Wembley Stadium și fosta Wembley Arena, locuri în care Freddie a scris împreună cu Queen câteva dintre marile pagini ale istoriei concertelor rock. Iar astăzi, 5 septembrie, la Montreux, în Elveția, orașul de care Mercury a fost profund legat și unde se află celebra sa statuie de pe malul lacului Geneva, are loc „The Great Pretender’s Gala”, petrecerea oficială organizată pentru aniversarea sa de 80 de ani.

Poate că acesta este cel mai potrivit epilog pentru povestea lui Freddie Mercury. În urmă cu opt decenii, pe o insulă din Oceanul Indian se năștea Farrokh Bulsara. Nimeni nu putea bănui drumul care urma: Zanzibar, India, Londra, cluburi mici, Queen, milioane de discuri, stadioane, operă, Wembley. Astăzi, Farrokh nu mai este, dar Freddie Mercury continuă să urce pe scenă de fiecare dată când o mulțime începe să bată ritmul din „We Will Rock You”, când primele acorduri din „Bohemian Rhapsody” pornesc undeva sau când mii de oameni preiau, aproape instinctiv, refrenul din „Love of My Life”.

La 80 de ani de la nașterea sa, poate acesta este adevăratul privilegiu al marilor artiști: viața lor fizică se termină, dar cântecul pe care l-au lăsat lumii continuă să fie cântat și după ce vocea lor a tăcut.

Sursa FOTO: Neal Preston / Queen Productions Ltd. / freddiemercury.com /

Vasile Petrovan