Dragostea pentru munte, născută în Băiuț și transformată într-o adevărată pasiune pentru marile înălțimi, l-a purtat pe Felix Florian Mureșan, maramureșean la rădăcini, pe unele dintre cele mai spectaculoase culmi ale lumii.
După ascensiunile din Himalaya și Munții Rwenzori, acesta a ajuns recent pe Muntele Ararat, o experiență pe care o descrie nu doar prin prisma atingerii vârfului, ci și ca pe o călătorie interioară, în care muntele i-a oferit lecții despre răbdare, oameni, curaj și puterea de a fi prezent.
„Dragostea pentru munte, născută la Băiuț, l-a purtat pe bunul meu prieten Felix Florian Mureșan spre unele dintre cele mai înalte culmi ale lumii.
După Himalaya și Munții Rwenzori, Felix a ajuns acum pe Muntele Ararat. Fiecare ascensiune a sa vorbește despre curaj, perseverență și dorința de a merge mereu mai sus.
La cât mai multe vârfuri, dragă Felix, și întoarcere cu bine de fiecare dată! Băiuțul și întreg Maramureșul se pot mândri cu tine!”, precizează Walter Übelhart.
Mai multe despre această experiență transmite Felix Florian Mureșan:
„Ararat – muntele pe care nu l-am simțit din prima
Ararat a fost pentru mine o experiență aparte. Și poate tocmai de aceea una pe care nu o voi uita.
Am avut șansa să fac parte dintr-o echipă frumoasă. Oameni frumoși, veniți din locuri diferite, dar între care s-a creat o conexiune frumoasa. Sper că vom păstra legătura, pentru că uneori muntele nu îți lasă doar fotografii și amintiri, ci și oameni noi în viața ta.
Primele zile pe Ararat au fost însă ciudate pentru mine. Deși eram pe un munte înalt, pentru prima dată simțeam că nu reușesc să mă apropii de el. Mergeam, urcam, priveam în jur, dar îmi lipsea ceva. Îmi lipsea acea legătură pe care am căutat o întotdeauna în munți.
Abia sus, pe vârf, și apoi la coborâre, s-a întâmplat ceva.
Am reușit, în sfârșit, să simt muntele.
Iar muntele parcă m-a răsplătit pentru răbdare.
La răsărit, Araratul și-a proiectat umbra peste zare, desenând pentru câteva clipe o piramidă . Apoi, printre nori și lumină, a apărut și acel mic curcubeu, pe care natura o arată atât de rar.
Pentru câteva clipe am rămas doar eu, muntele, lumina și lacrimile.
Poate a fost doar un fenomen al naturii. Dar pentru mine, în dimineața aceea, a însemnat mai mult. După zile în care căutasem legătura cu muntele și nu reușisem să o găsesc, parcă Araratul îmi spunea în felul lui: acum poți să mă vezi.
Și atunci am înțeles că poate nu orice munte trebuie simțit de la primii pași. Unii te lasă să mergi mult până când îți spun ceva.
Iar Ararat, pentru mine, a ales să vorbească târziu.
A fost o „expediție” mai aparte, cu multe lucruri asupra cărora încă reflectez. Poate că adevărata ei valoare nu va rămâne în faptul că am ajuns pe vârf, ci în ceea ce am descoperit pe drumul până acolo. Că muntele înseamnă mai mult decât altitudine, kilometri sau timpi. Că nu orice drum trebuie transformat într-o performanță și că, în graba de a ajunge, riscăm să uităm să mai fim prezenți. Să privim. Să simțim. Să respectăm muntele, oamenii și locurile prin care trecem. Și, poate cel mai important, am înțeles că uneori trebuie să te îndepărtezi de zgomot pentru a putea auzi din nou ce se întâmplă în tine.
Vreau să îi mulțumesc în mod special lui Mitză Matei pentru profesionalism. Este unul dintre puținii ghizi adevărați din România, un om care cunoaște muntele și legile lui, îl respectă și știe cât de mic rămâne omul în fața lui.
Și îi mulțumesc lui David Neacșu. Uneori nu ai nevoie de discursuri lungi. O conversație scurtă, câteva cuvinte spuse la momentul potrivit, pot pune ordine într-o minte obosită. Discuția noastră mi-a dat putere și, mai ales, claritate.
Și sunt niște cuvinte ale lui David care mi-au rămas în minte:
Adevărații eroi nu sunt cei care pleacă în expediții și ajung pe vârfuri, ci cei care rămân acasă, te așteaptă și poartă cu ei in fiecare zi grija întoarceri tale”.
