Puțini oameni ai Evului Mediu au avut parte de un final atât de dramatic. Iancu de Hunedoara a murit la 11 august 1456, nu în mijlocul unei bătălii pierdute, ci după o victorie care îl transformase într-unul dintre cei mai cunoscuți comandanți militari ai Europei vremii. Cu doar câteva săptămâni înainte reușise să oblige armata otomană condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, să se retragă de la Belgrad.
Contextul era unul care putea schimba istoria Europei Centrale. Constantinopolul căzuse în mâinile otomanilor în 1453, iar trei ani mai târziu Mehmed al II-lea și-a îndreptat forțele spre Belgrad, una dintre principalele porți de intrare spre Regatul Ungariei și centrul continentului. Asediul a început în vara anului 1456, iar Iancu de Hunedoara a organizat apărarea și o armată de sprijin, alături de cruciații adunați în jurul călugărului franciscan Ioan de Capistrano.
La 14 iulie, flotila organizată de Iancu a reușit să spargă blocada otomană de pe Dunăre. A urmat marele atac asupra cetății, iar luptele decisive din 21 și 22 iulie s-au încheiat cu retragerea armatei lui Mehmed al II-lea. Sultanul însuși fusese rănit în confruntări. Victoria a produs o puternică impresie în Europa. Dar tabăra învingătorilor ascundea deja un alt inamic.
În aglomerația creată de soldați, cruciați și oamenii adunați în jurul cetății, a izbucnit o epidemie de ciumă. Iancu s-a îmbolnăvit și s-a retras la Zemun, aflat astăzi în componența Belgradului. Acolo a murit, la 11 august, la aproximativ trei săptămâni după triumful militar.
Există ceva aproape literar în acest sfârșit. Omul care supraviețuise campaniilor, înfrângerilor, luptelor politice și confruntării cu unul dintre cei mai puternici suverani ai vremii a fost doborât de o boală pe care lumea secolului al XV-lea aproape că nu avea mijloace să o controleze.
Trupul său a fost dus în Transilvania și înmormântat în Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” din Alba Iulia, unde se păstrează piatra sa funerară. Tradiția istorică a legat de moartea sa formula devenită celebră, „S-a stins lumina lumii”, o expresie care arată dimensiunea pe care reputația sa o căpătase încă din timpul vieții.
Una dintre cele mai răspândite povești legate de Iancu de Hunedoara spune că bătăile clopotelor la ora 12 comemorează victoria de la Belgrad. Povestea are un sâmbure real, dar istoria este ceva mai interesantă. Papa Calixt al III-lea ordonase ca bisericile să tragă clopotele la amiază și credincioșii să se roage pentru apărătorii Belgradului înainte ca vestea victoriei să ajungă în întreaga Europă. Din cauza vitezei lente cu care circulau informațiile în Evul Mediu, în unele regiuni ordinul papal și vestea victoriei au ajuns aproape simultan sau chiar în ordine inversă. Cu timpul, cele două evenimente s-au contopit în memoria colectivă, iar clopotul de la amiază a rămas asociat triumfului de la Belgrad.
Și simbolul familiei Corvinilor are propria legendă. Pe blazon apare un corb cu un inel de aur în cioc. Povestea transmisă de-a lungul timpului spune că tânărul Iancu ar fi avut un inel primit pentru a-i dovedi originea în fața regelui. În timpul unei opriri, un corb ar fi furat bijuteria, iar băiatul ar fi doborât pasărea cu arcul și și-ar fi recuperat inelul. Impresionat de întâmplare, regele ar fi ales corbul cu inel drept simbol al familiei. Este o legendă, nu un fapt istoric demonstrat, dar a devenit atât de puternică încât corbul și inelul au rămas până astăzi printre cele mai recognoscibile simboluri ale Corvinilor.
Dacă Hunedoara și Alba Iulia sunt locurile asociate cel mai des cu numele său, Iancu de Hunedoara a lăsat urme importante și în Baia Mare. Documentația Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș arată că orașul a intrat în proprietatea Huniazilor în 1445. La 2 ianuarie în acel an, Iancu a cerut autorităților să respecte privilegiile băimărenilor, inclusiv libertățile legate de comerț și activitatea minieră. Baia Mare era atunci unul dintre centrele miniere și monetare importante ale regatului.
Un an mai târziu, în 1446, Iancu de Hunedoara a venit personal la Baia Mare. În timpul acelei vizite a dispus construirea turnului-clopotniță al bisericii „Sfântul Ștefan”. Muzeul băimărean arată că ridicarea turnului ar fi avut și o semnificație comemorativă, fiind pusă în legătură cu victoria obținută de Iancu împotriva otomanilor pe râul Ialomița, în 1442. Este vorba despre Turnul „Sfântul Ștefan”, unul dintre simbolurile Băii Mari de astăzi.
În aceeași perioadă, Iancu a inițiat construirea unui edificiu pentru soția sa, Elisabeta, clădire care avea să rămână cunoscută drept Casa Elisabeta sau Casa Iancu de Hunedoara. Moartea lui din 1456 nu a oprit proiectele începute aici: Turnul „Sfântul Ștefan” a fost terminat în vremea fiului său, Matia Corvin, devenit rege al Ungariei în 1458.
Coincidența aniversară este cu atât mai potrivită cu cât, chiar astăzi, 11 august, de la ora 18:00, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș și Aedilis Proiect organizează întâlnirea „Iancu de Hunedoara și Baia Mare: istorie, patrimoniu și memorie”. Vor vorbi muzeograful dr. Ioan Botiș și arhitectul Dan Floruț, iar publicul va putea vedea și un portret al lui Iancu de Hunedoara realizat special pentru această ocazie de pictorul băimărean Romeo Bud.
Aniversarea are și o dimensiune națională. Prin Legea nr. 10/2026, Parlamentul a instituit oficial 2026 drept „Anul Iancu de Hunedoara”, tocmai pentru comemorarea celor 570 de ani de la moartea sa.
La cinci secole și șapte decenii de la acea zi de august din tabăra de la Zemun, omul a rămas prins între istorie și legendă: comandantul care l-a oprit pe cuceritorul Constantinopolului la porțile Belgradului, personajul din povestea corbului cu inel, numele asociat clopotelor de la amiază și, pentru Baia Mare, omul care a lăsat în piatră o parte din orașul medieval.
Vasile Petrovan
Citește și:
10 august 1960, s-a născut actorul spaniol Antonio Banderas
