Mai departe am să poposesc în metafizic, pentru a putea merge apoi mai departe: eu omul, cu mintea mea, gândirea mea am reușit să construiesc lumea asta după spiritul principiilor și regulilor (care tot eu le-am construit plecând de la adevăruri absolute, care nu pot fi contestate) pentru a o putea gestiona și într-un final noi oamenii să trăim în echilibru. Lumea aceasta în care trăim NOI oamenii am costruit-o punând la bătaie toate resursele noastre. Și acest tablou al valorilor umane are un păzitor în ființa Umanismului, care poate veghea cu obstinație la eternitatea omului, la valorile care nu pot derapa în relativism. Și oare în toată această reprezentare uneori metaforică, alteori aplicată, mai poate în ziua de azi să se încăpățâneze Umanismul să ne salveze?? Omul-ca-om se poate salva de el și de Lume?? Își poate crea destinul astfel încât să fie în armonie cu Lumea??
Pentru că omul chiar dacă întinde în permanență mâna spre idealitate, spre perfecțiune, el nu o poate atinge. Asta pe de-o parte, iar pe cealaltă, în lipsa efortului omului de a-și construi propria lume…omul ar fi eșuat în istorie, ar fi ajuns la stadiul de a începe în permanență “proiectul uman”. Și atunci acest efort al omului este salutar în raport cu Lumea și cu nemernicia lui?? Da, pentru că a reușit să pună semn de egalitate intre Om și Lume.
Umanismul ne scoate la iveală umanul din noi… sau ne scoate umanul pentru a ne putea observa subumanul din noi?? Pascal îl așează pe om în centrul Lumii susținând atât demnitatea și măreția lui, cât și vulnerabilitatea și nimicnicia lui. Acesta este modul de gândire corect. Adică atât gândirea cât și Umanismul să vadă complexitatea omului în natura sa contradictorie. Și tot Pascal glosează mai departe: “Omul este așa de mare, încât măreția lui reiese și din aceea că se știe nenorocit”. Adică este o însușire majoră ca omul să își vadă nenorocirea și tot tabloul malefic al personalității sale.
Așadar, Umanismul caută omul, valoarea umană, caută adevărul omului în toată contradicția lui, chiar dacă vrea uneori să se debaraseze de justificările supranaturalului, a religiei, a revelației divine. Bun, dar revin: oare omul a construit lumea care chiar și-o dorea?? Oare lumea asta construită este oglinda propriei intenții și propriei retorici?? În antichitate se credea că omul a răspuns la provocările Lumii și dacă nu a răspuns poate raspunde datorita “înălțimii” minții lui. Dar astăzi, noi modernii nu mai suntem convinși de acest lucru. Oare de ce?? Pentru că în ecuația Lume-Gândire-Eu, eul este veriga slabă. Eul nu mai este așa sigur pe potența lui datorită multor factori, dar cea mai interesantă, să nu zic deviantă este alteritatea eului. De când s-a inițiat discuția asupra gândirii și s-a introdus în ecuație “eul”, lucrurile au început să se altereze. Altereze în sensul că atunci când afirmi ceva, o judecată, o poziție, un argument tu trebuie să fi armonizat cu tine, adică cu interiorul tău. Ori experiența umană ne-a arătat că eul nu poate să ajungă la propriul sine numai dacă și-a rezolvat “propria” alteritate. Deci omul dacă vrea să ajungă la adevăr, deci la sine, are în prealabil de rezolvat orizontul antitetic. Asta pe de-o parte. Dar pe de altă parte Lumea asta mare în Realitatea ei, observăm că datorită avântului științei, se poate desluși mai ușor azi decât în Antichitate. Putem să facem mai multe afirmații obiective azi care să dea o formă mai aproape de orizontul cunoașterii lumii. Ori aici în modernitate se observă că se ciocnesc două direcții: pe de-o parte lumea devine mai aproape în a fi cunoscută și cu un potențial mai inteligibil, iar pe de altă parte eul nostru devine tot mai inaccesibil datorită alterității lui. Și această depărtare epistemică duce în final la întrebarea fatidică: “este omul în stare să se cunoască suficient, astfel încât să își poată pune întrebările cele mai pertinente despre Lume??” Oare de ce în trecut omul nu și-a pus mai acut întrebările referitoare la propriul eu, dar și la adevărul sinelui?? Trebuie să fi existat un compromis, un minim compromis al eului cu propria conștiință astfel încât să eludeze posibilitățile alteritatații. Și revin: cum a pus anticul semnul de egalitate între Lume și Om, între lume și “eu”?? Sau de ce a făcut Gândirea o concesie, un compromis între eul gânditor și Lume?? Foarte grea întrebare!! Aș încerca să mă gândesc la un posibil răspuns care pare să vină din perspectiva Umanismului. În primul rând la început Lumea nu a putut fi înțeleasă. Omul a încercat să îi vadă dichisurile, dedesubturile, orizonturile samd, dar totdeauna ceva îi scăpa. Și atunci s-a gândit că poate trebuie să se regularizeze și să se normalizeze cu gândirea astfel încât Lumea să anihileze alteritatea eului și astfel să se poată pune semn de egalitate între Lume și Om (eu). Iar acest lucru nu s-a întâmplat chiar dacă am crezut în puterea omului de a-și vedea limitele. Dar hai să vedem ce poate să însemne normalizare, adică această dobândire a firescului până la urmă??
Mai putem spune că există o vizualizare în detaliu atât a omului, cât și a Lumii, dar și a interacțiunii dintre ele. Ori cum poate arăta o interacțiune dintre om și Lume?? Am văzut că simpla integrare a Omului în Lume, poate da rateuri, la fel cum și integrarea fără determinații a Lumii în Om. Și ce s-a interpus între Om și Lume, astfel încât să poată fi influențate fiecare sau amândouă concomitent?? În primul rand Gândirea, cea care a găsit de cuviință să definească lumea situând Omul în exterioritatea lui și în mijlocul Lumii. Apoi a apelat tot la gândire și a situat Omul în intimitea lui, astfel încât de acolo unde teoretic poate ajunge la eu și apoi să poată ajunge în final la sine. Și nu s-a putut duce până la capăt. De ce?? Pentru că eul gânditor a interpus între Lume și Om un element, un concept care aparent nu a fost băgat în seamă. Și acest element s-a vrut inițial să poată rezolva un lucru extrem de complicat. Adică relațiile dintre oameni, relațiile dintre națiuni, relațiile între state samd. Este vorba de un construct care vroia să aplaneze multe probleme printre care Morala, Justiția, Echitatea, Religia, Familia, Cultura etc. Lucrurile s-au gândit de așa maniera încât oamenii cu mintea lor, cu voință lor să conceapă forme de colaborare intre oameni astfel încât toate asperitățile între oameni să se aplatizeze. Aceasta s-a gândit a fi Societatea, organizată în interiorul ei. Iar societatea în plenitudinea ei să fie în stare să facă viața și relațiile dintre oameni mult, mult mai acceptabile, dacă nu, chiar să tindă spre echilibru. Oare așa au ajuns să stea lucrurile?? Hai să vedem. S-a pornit de la ideea centrală că societatea trebuie să fie bazată în principal pe libertate, democrație, egalitate. Am să zăbovesc puțin pe valoarea Libertății. Problema Libertății este problema Supunerii și a Constrângerii. “De ce trebuie să mă supun cuiva”?? sau De ce să nu trăiesc așa cum îmi place??” Acestea erau întrebările care îi frământau pe oameni și se ajunge la alte întrebări de detaliu care se duc în zona: “Care este perimetrul meu de libertate în care nu are voie nimeni să ingereze??” sau “Cum mă poate apăra legea de o astfel de ingerință?” Ori dacă legea nu mă poate apăra, înseamnă că eu sunt împiedecat să îmi exercit libertatea. Dar pe de alta parte, libertatea nu poate fi nelimitată pentru că atunci s-ar produce un blocaj, un haos social mai bine zis. Dar oamenii depind invariabil unii de alții, iar activitatea umană este gândită a se desfășura în parametrii foarte lejeri, permisivi. Deci toți oamenii trebuie să poată profita de libertate, adică să se aplice egalitatea libertății, care este până la urmă fundamentul moralității. Apoi, dacă libertatea mea se bazează pe nefericirea ta, asta se cheamă că este nedreptate sau imoralitate. Ce vreau să spun cu acest rezumat: că oamenii au gândit societatea cu libertate cu tot, ca un spațiu al armoniei sociale și a progresului oamenilor într-un echilibru. Adam Smith și Stuart Mill au venit cu acel concept de “viață privată” tocmai ca să delimiteze abuzurile. Iar un Benjamin Constant a marșat pe ideea protejării împotriva oricărei ingerințe sau abuz. Și ca să conchid: o societate trebuie astfel concepută ca pe lângă armonie și echilibru să poată înflori și să poată asigura existența decentă a oamenilor. De ce?? Pentru că până la urma între Om și Lume să se poată pune semnul de egalitate și ăsta este unul din dezideratele Umanismului.
Dar lucrurile nu au ajuns să stea chiar așa. Societatea aceasta care avea să rezolve enorm de multe probleme…nu s-a ridicat la nivelul dorit. Dar nu din cauza oamenilor bine intenționați, a gânditorilor, ci…poate din greutatea transpunerii în practică. Și să încerc o minima concluzie: Omul a interpus între el și Lume, Societatea cu bunele sale intenții. Dar din păcate societatea este “confecționată” din oameni care au ceva putred în ei, au ceva care generează nefuncționalitatea întregului, a societății. Omul “nostru” are multe și mari hibe care nu s-au rezolvat și probabil nu se vor rezolva. Mult trâmbițata Educație din toate părțile lumii…îmi este greu să zic…dar a eșuat oarecum. Educația asta trebuia să fie un pic altceva. Să nu fie numai să înveți să scri corect sau să citești un text sau să aduni și să scazi cifre sau să îl lauzi până la exasperare pe Eminescu, Enescu sau pe oricare fară să ști să înțelegi ce a făcut acel om, cum s-a exprimat, cum a problematizat conceptele. Să fie nu numai goana după procente de promovabilitate, sau numai după procente de absolvenți de liceu sau facultate. Probabil nu este destul. Probabil astăzi trebuie un alt soi de pedagogie care să fie dedicată, probabil cu Maeștri ai Spiritului, Maeștri integratori, poate interdisciplinari, poate să fie altfel de exigente pentru un absolvent de liceu sau de facultate. Așa cred…nu sunt convins că mă pricep la astfel de problematizări.
Ca Umanismul să își atingă scopul și propriile comandamente, poate că ar trebui acționat asupra omului, a omului singular, ca monadă, a omului care trebuie convins de nevoia lui de sapiență, de parcursul lui prin cotloanele înțelegerii necesitații armoniei Om-Lume. Dar dincolo de asta, omul trebuie să fie în primul rând în echibru cu eul lui, să poată să își urmeze un drum al împlinirii, adică un drum al Spiritului. Stiu că forțez nota și rostesc cuvinte mari care le cântăresc de cele mai multe ori, dar probabil oamenii sunt la o răspântie de drumuri, acum în aceste timpuri… ciudate. Și îmi vine în minte o direcție care m-a marcat în tinerețe și de care am ținut cont cu “sfințenie”.
Voi continua data viitoare.
Marcel Mureșan
Citește și
Este posibil astăzi Umanismul? (foileton 2)
