Vacek – proză de Marian Ilea (XIX)

În fiecare sâmbătă, pe DirectMM.ro puteți citi proza ”Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise”, de Marian Ilea. Volumul cuprinde trei nuvele: Casa din Piața Gorki, Vacek și Gravimetrul. Vă dorim lectură plăcută!

Ieşea în fiecare duminică. După slujbă. Trecea apa. Spre Pianul de Sus. Prin Câmpul lui Lissabona. Se oprea la cârciuma lui Ackerman. Minerii îi dădeau bineţe. „Mergeţi pe MUNTE, domnule Iosif?”, îl întrebau. Urca prin pădurile de fagi. Trecea pe lângă puţurile de aeraj. Privea galeriile de coastă. În poienile din vârful rotunjit al Muntelui din Mijloc se întâlnea cu ciobanii. Îi era dor de Maria Lillin. De strân- gerea ei de mână. Joseph, eşti fiul mamei tale, îşi spunea episcopul. Era linişte. Stătea cu spatele la Medio Monte. Când urca. La coborâre avea oraşul înaintea lui. Cu ce se hrăneşte un episcop? Se întreba Joseph Mamer Leopold Kollowitch. Care hrană poate să sature un trup uscat de vremi? Muşchii de la mâini şi de la picioare se subţia- seră. Când stătea cu tălpile în apa sărată din lighean îşi spunea că are picioare de hârtie creponată. Ştia cu precizie că în primele patru luni de viaţă se hrănise doar cu laptele Mariei Lillin. Încolo, cu laptele de vacă. Urmaseră legumele, fructele, carnea. Trupul se făcuse rumen. Sufletul era fără griji. De la o vreme, Kollowitch uitase de mâncare. Trecea printre credincioşii din Medio Monte şi le vedea sufletele bol- nave, nu‑i întreba dacă şi‑au hrănit trupurile. Nu se gândea la mânca‑ rea pe care minerii, negustorii, consilierii orăşeneşti sau chiar domnul Vacek, trebuiau s‑o câştige cu sudoare, s‑o pună pe masă, să‑şi între- ţină familiile. Cine eşti tu, episcope, săi judeci pe ceilalţi, numai ăla care judecă va fi, la rândui, judecat, îşi spunea Joseph trecând pe potecile muntelui. Ca o umbră ascunsă în sutană. Ca o nălucă ce‑şi căuta liniştea printre păsările cerului. Îşi amintea vorbele cardinalu- lui despre drumurile pe care le avea de făcut la parohiile din jurul Komarom‑ului: „Acelea sunt singurele călătorii care trebuie împli- nite, Joseph, în timpul lor nici pasiunile şi nici demonul nu te pot urmări. Sunt cele mai bune leacuri pentru boalele mele”.

Locul n‑avea cum să‑l facă pe un episcop un sfânt, hoitul virtuos trebuia lăudat oriunde ar fi fost el. Ce făcuse Kollowitch în Medio Monte? Se rugase. Înfiinţase şcoala de duminică.Vorbise. Ascultase. Fusese ascultat. Oamenii veneau la Episcopie cu necazuri. Cereau sfaturi. Cine eşti tu, Joseph, fiul Mariei Lillin, să le oblojeşti durerile, săi faci să creadă că ai în tine sămânţa lămuritorilor de probleme?, îl întreba Joseph Mamer Leopold Kollowitch pe episcopul Joseph Mamer Leopold Kollowitch.

Demonul atacă fiecare piatră a cetăţii. E mai ascuns decât lucrările lui. Doborâse obstacolele din afară. Principele Întunericului intrase în Medio Monte. Se pricepea de minune să lovească sufletele şi să strice trupurile.

Putea un amărât precum Joseph să pună stavilă? Se pricepea epi- scopul să taie buruienile? Să desţelenească locul. Era destul atâta lucru? Ori trebuiau smulse din rădăcini ierburile rele?

N‑avea cu cine se sfătui! Kollowitch îmbătrânise. Când era tânăr păcătuise cu uşurinţă. Tot mai des îi răsuna în cap un cuvânt: Melilo! Ca o muzică venită din Orient. Bătrânul păcătuieşte mai greu decât tânărul, pe el toată lumea îl acuză. „Uitaţi‑vă la cei bătrâni dintre voi”, striga episcopul din altar, „Ei sunt norma supuşilor şi oglinda mora- vurilor voastre”. Se lăsă o tăcere de mormânt în catedrala episcopală din Medio Monte. Tăcerile condamnă.

Îl visase pe cardinal într‑o sâmbătă dimineaţă. Se apropiase de patul lui. Era şi abur, şi închipuire, şi trup, şi carne, şi sânge.

Peter Parsuzay: „Micule Joseph, ai grijă de drum, omul chemat pentru oameni, spre folosul oamenilor, nu va fi iertat dacă se ascunde de lume, e precum ai piti lumina sub obroc. Focul, oriunde ar fi, se arată pe sine prin lumină şi căldură”.

Ar fi dorit să‑i răspundă. Să‑l întrebe. Să‑i ceară sfatul. Peter Par- suzay nu a mai apărut înainte‑i.

Episcopul Joseph Mamer Leopold Kollowitch ştia tot ce se întâm- pla în Medio Monte. I se spuneau faptele, întâmplările din oraş. Căuta semne ale binelui. Desluşea firele firave ale răului.

Doamna Havaşi îşi fracturase piciorul. Pe când urca scările de la locuinţă. Locul ei fusese luat de către doamna Strâmbu. Elevii din clasa a doua îşi plângeau învăţătoarea, care avea piciorul în gips. În locul domnului farmacist Martin apăruse, în Medio Monte, doamna farmacistă Iuga. În locul casieriţei Jakab, venise casieriţa Boghin. Far‑ macistul se transferase la Satu Mare, casieriţa plecase la Timişoara. Coşarii din Medio Monte îşi începuseră vizitele anuale pentru arderea coşurilor. Comercianţii, ce‑şi aveau prăvăliile pe bulevardul Regele Ferdinand şi pe strada Malinovski, se împotriveau dispoziţiunilor legate de repausul duminical. Evreii, care‑şi aveau fabricile la margi‑ nea oraşului, sistaseră toate comenzile. Adunau banii. Nu‑i mai pla- sau în marfă. Se închisese fabrica de perii şi articole din lemn.

Episcopul Joseph Mamer Leopold Kollowitch citea pastorale, rostea ectenii şi rugăciuni pentru dezlegarea credincioşilor din Medio Monte de jurămintele făcute. Aducea uşurarea în multe suflete chinuite.

În Medio Monte fiecare locuitor aştepta îmbunătăţirea sorţii, în

care nu mai credea.

Ajutorul miner Gheorghe Ciubotaru găsise în spatele grajdului un revolver pe sistem vechi cu butelie, fără serie, de calibru 6 mm. Era uzat, ruginit, dar funcţiona.

Joseph avea dureri de cap. Toate poveştile astea erau lipsite de noimă. N‑aveai ce să desluşeşti. Nu te puteai bate.

Cobora de pe munte mai obosit decât urcase. Pianul de Sus era pus‑ tiu. Îl pândeau din case. După ce trecea, ieşeau în drum. Mergeau la Ackerman la o cinzacă. Îşi spuneau unul altuia: „L‑ai văzut, a fost din nou pe Munte”. Cu speranţă. Cu bucurie. „Mai adu‑ne câte‑o tărie, Ackerman, că domnul Iosif s‑a întors de pe Munte”, rostea cu calm Papp Gheza. Era mulţumit.

Lucrurile mari ne sperie întotdeauna, cele mici cresc în voie, mare e ora, dar nici minutul nui mic, îşi zicea episcopul în fiecare duminică seara. Se hotărâse. Era mare lucru a nu băga în seamă tre‑ burile cele mici. Asta era cheia.

(Va urma…)