Anul acesta am avut și încă avem zăpadă din plin. Iarna de acum este precum cea din copilăria părinților și a bunicilor noștri. Iar bucuria este pe măsură.
De săptămâni întregi dealurile din aproape toate comunele din județ sunt pline de copii. Unii cu sănii, alții cu saci sau alte improvizații. Cu bujori în obrăjori și mâinile înghețate. La fel erau și pe vremuri, însă atunci nu erau rețelele de socializare ca să-i putem vedea.
Însă amintirile celor de atunci sunt încă vii. Cu ajutorul Centrului Culturii Tradiționale (Corina Isabella Csiszár) aflăm despre săniușul de altădată, de la Ileana Drăguș din Oncești.
„Mie tare mi-o plăcut săniuța. Ziném de la școală, mâncam și luam sania. Și mama să cânta: „Ioi, nu mereți, ioi, îi frig, ioi, să nu pticați în Iza, ioi, va si frig!”
Ne adunam coconi de aceeași vârstă, cocoanele erau separat și pruncii separat. Era o coastă în capătu grădinii de la casă, ce dădé înt-un zăvoi, unde o fo’ oaricând o moară veche. Și acolo ne ducem cu sania și fata care era mai bătrână, avé grijă de cocoanele mai mici. Acolo ne ducem destul de rar că era tare abruptă coasta. Era greu de urcat înapoi, da săniușu era bun.
Da’ ne ducém în capătu’ uliții. Acolo era alt pericol, era destul de aproape de râul Iza. Eram uzi, erau obdielele ude, mama zdera și ne puné obdielele la uscat și ne puné pticioarele în ciubăr cu apă. Și ne storcé obdielele.
Săniile erau făcute de oamenii din sat și talpa era făcută cu poptir de smirgli (smirghel). Tata făcé săniuță tătă din lemn și puné o ață la ea. Și pă uliță ne trăgém unu’ pă altu’ . Încăpeu câte doi și în față era cel mai mare. Ca să protejeze copiii, să nu ptice di pă sanie, făcé tata sania cu niște coarne ca de berbec din lemn. Tăt șidé tata pă un scaun și aducé poptiru de șmirghel și freca bine tălt’ile (tălpile) și ștopte (scuipa) pă ele. Apoi le freca cu o cârpă tare din câlți care era mai aspră, ca să alunece săniuța bine”.
L.C.H.
Foto: Mihai Ian Nedelcu
