Muzeul Satului din Baia Mare e un loc unde pare să se fi concentrat esenţa Maramureşului, de la material, arhaic şi tradiţional, până la spiritual; de la case, şuri şi acareturi, până la troiţe şi biserica de lemn. Un sat miniatural, răsfirat discret pe o pantă a Dealului Florilor, cu obiecte care relevă nu doar spectaculoasa civilizaţie a lemnului, ci şi rădăcinile, evoluţia, istoria şi sufletul Maramureşului.
Iar dacă a rezistat în timp a fost doar pentru că au existat nişte oameni care au sfidat deciziile Elenei Ceauşescu, cea care era hotărâtă să suprime toate muzeele în aer liber din ţară, considerându-le inutile, depăşite şi în totală disonanţă cu „construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi înaintarea României spre comunism”.
În perioada comunistă, 12 din cele 16 muzee în aer liber funcţionau în ilegalitate, două dintre ele fiind în Maramureş (Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare). Mai multe judeţe ar fi dorit să înfiinţeze asemenea muzee, dar n-au avut sprijinul autorităţilor locale de la acea vreme. Conform indicaţiei date de Elena Ceauşescu, toate muzeele din ţară trebuiau desfiinţate, iar piesele reprezentative urmau să fie mutate la Muzeul Satului din Bucureşti. De fapt din Văcărești, locul în care cabinetul doi decisese să fie transferat muzeul. Însă, în fiecare an, cei de la Muzeul Satului îi prezentau Elenei Ceauşescu un deviz atât de mare cu costurile mutării, încât se renunţa la această acţiune pentru încă un an.
În 1977, Elena Ceauşescu a interzis activitatea Muzeului de Etnografie din Baia Mare, printr-un ordin trimis la primul-secretar de-atunci, Gheorghe Pop. „M-a chemat şi mi-a arătat hârtia venită de la Cabinetul 2. Pentru cinci minute, am avut-o în mână…«Ai citit-o?!». «Da». «Acum mergeţi acasă şi lucraţi în continuare! Asta merge la arhivă!”. Am avut în perioada aceea bani de activitate şi de achiziţii, fapt care a contribuit la îmbogăţirea substanţială a patrimoniului muzeului.” – povesteşte etnologul Janeta Ciocan, pe atunci muzeograf la Muzeul de Etnografie Baia Mare.
Una dintre persoanele temute, numărul 2 în Ministerul Culturii de atunci şi prietenă bună cu Elena Ceauşescu – Tamara Dobrin – a fost cea care a închis ochii vizavi de funcţionarea Muzeului Satului din Sighetu Marmaţiei. Mulţi dintre ei erau foarte vehemenţi la vedere, dar îngăduitori în realitate, în discuţiile neprotocolare, acceptând ca muzeele să-şi continue activitatea. Aşa cum povesteşte Janeta Ciocan, era un joc de-a şoarecele cu pisica, în care cei de la vârf dictau, eşalonul doi de nivelul conducerii judeţene se făcea că execută ordinele, iar cei de la muzee îşi vedeau de misiunea lor de a aduna, conserva şi pune în valoare elementele de identitate naţională.
Acum, după zeci de ani, se poate vorbi cu detaşare şi umor despre momente care atunci erau deopotrivă temute şi dramatice şi care s-ar fi putut sfârşi prost. Sigur, orice edificiu, orice construcţie, rezistă în timp dacă la temelia sa e un sacrificiu, dacă are o poveste, o intrigă, o legendă. Iar Muzeul Satului din Baia Mare le are pe toate şi mai are ceva în plus: frumoasa încăpăţânare a unor oameni de a face rezistenţă prin cultură într-un regim opac şi orb.
Dana G. BUZURA
