Dacă ieri am vorbit despre ziua de 14 decembrie 1989 de la Iași, o zi a așteptării, a tensiunii acumulate și a curajului încă nerostit cu voce tare, astăzi suntem la Timișoara, pe data de 15 decembrie 1989, ziua în care istoria a început să se miște vizibil, palpabil, în stradă. O zi pe care mulți istorici o așază în umbra lui 16 decembrie, dar pe care tot mai mulți români o consideră începutul real al Revoluției Române, pentru că atunci s-a produs ruptura: frica a început să cedeze, iar solidaritatea a prins glas.
Vineri, 15 decembrie 1989, Timișoara era un oraș aparent obișnuit, cu o vreme neobișnuit de blândă pentru acea perioadă, cu cer variabil și temperaturi peste media lunii decembrie. În spatele acestei aparente normalități, atmosfera era însă încărcată. Ziua stabilită pentru evacuarea forțată a pastorului reformat László Tőkés sosise, iar autoritățile știau că situația era explozivă. Casa pastorului se afla în Piața Maria, un nod de circulație vital al orașului, un loc prin care treceau zilnic mii de oameni, tramvaie, destine. Era imposibil să izolezi zona fără a bloca orașul, iar fiecare tramvai care oprea aducea noi spectatori care se transformau în participanți.
Conflictul dintre László Tőkés și regimul comunist nu apăruse peste noapte. Pastorul devenise incomod prin criticile sale deschise la adresa politicilor regimului Ceaușescu, prin refuzul de a accepta mutarea disciplinară într-o parohie obscură din Sălaj și prin expunerea internațională obținută în urma interviurilor acordate presei străine, inclusiv televiziunii maghiare. În lunile premergătoare lui decembrie 1989, Securitatea îi supraveghease familia, îi interogase apropiații, îi izolase economic gospodăria și crease un climat de presiune permanentă. Dispariția și moartea suspectă a unui apropiat, Erno Ujvárossy, amplificase sentimentul că lucrurile puteau degenera oricând.
Pe 10 decembrie, în ultima sa predică, Tőkés le-a spus enoriașilor că pe 15 decembrie urma să fie evacuat și i-a rugat să vină pașnic, să fie martori ai unui abuz.
Nimeni nu anticipase amploarea reacției. În noaptea de10/11 decembrie au fost împrăştiate pe străzile Timişoarei manifeste cu un conţinut exclusiv anticeauşist. Securitatea a lucrat ore în șir să le strângă pe toate. În dimineața zilei de vineri, 15 decembrie, în jurul orei 8:00, primii credincioși s-au adunat în fața locuinței. Au adus mâncare, lemne pentru foc, lumânări, au înconjurat casa și au rămas acolo, în tăcere, exprimând o solidaritate calmă, dar fermă. Pe măsură ce orele treceau, li se alăturau tot mai mulți oameni: trecători, vecini, români și maghiari, credincioși de diferite confesiuni, oameni care nu-l cunoșteau personal pe pastor, dar care recunoșteau în situația lui propria umilință zilnică.
În jurul prânzului , la Timișoara a sosit și Denis Currie, secretar al Ambasadei SUA, însoţit de o ziaristă
britanică. Pastorul a ieșit în prag să discute cu ei, de la distanţă, în prezenţa miliţienilor. Prezența diplomatului, indiferent de circumstanțele exacte ale sosirii, a fost percepută ca un semnal evident că lumea din afara granițelor privea spre Piața Maria. Unele surse spun că serviciile secrete române au înregistrat un tranzit neobișnuit de mare al turiștilor străini, mulți dintre ei oprindu-se în Timișoara.
Securitatea, vizibilă și invizibilă, mai ales în civil, devenea tot mai neliniștită. În fața bisericii reformate era postat un milițian, de fapt un luptător USLA îmbrăcat în uniformă de miliţian, care legitima orice persoană ce intra în imobil şi îi înscria numele într-un registru special. Era folosit și un dispozitiv de interceptare pentru convorbirile telefonice din locuinţă. În paralel, zvonurile circulau rapid. Se vorbea despre arestări iminente, despre intervenții în forță, despre liste negre.
După-amiaza, numărul celor adunați ajunsese la aproximativ o sută. Spre seară, în piață se făcuse deja întuneric, iar grupul devenise compact. Oamenii nu plecau. Discutau în șoaptă, priveau cu atenție fiecare mișcare, fiecare mașină care încetinea.
La un moment dat, liniștea a fost spartă de un strigăt care avea să rămână emblematic pentru acea noapte: „Ajutor, îl arestează pe fratele nostru!”. Câțiva bărbați au fost văzuți târând un om spre o Dacie cu geamuri fumurii, apărută brusc. O reacție instinctivă a mulțimii a blocat tentativa: uși trântite, confuzie, mașina plecată în grabă, oamenii rămași pe trotuar. Era pentru prima dată când frica era învinsă prin acțiune directă.
Tensiunea a crescut și mai mult când alți indivizi, considerați ulterior securiști, au încercat să împrăștie grupul. Un dialog absurd, dar simbolic, a degenerat rapid într-o confruntare fizică. Unul dintre aceștia a fost lovit, trântit pe linia de tramvai, ridicat apoi de colegii săi, plecând cu amenințări. Nu a fost o revoltă organizată, ci o reacție spontană, născută dintr-o acumulare de umilințe și furii tăcute.
Între timp, autoritățile locale încercau să stingă focul prin promisiuni. Primarul Petre Moț și un reprezentant al Comitetului municipal au venit la locuința pastorului, asigurându-l că evacuarea nu va mai avea loc.
Mulțimea i-a huiduit. În piață s-a cântat „Deșteaptă-te, române”, s-au auzit primele scandări împotriva lui Ceaușescu, încă timide, dar clare. Pentru prima dată, regimul era contestat public, în stradă și fără perdea.
Spre seară târziu, pastorul László Tőkés, temându-se de o intervenție violentă și convins că nu există șanse reale de victorie, le-a cerut oamenilor să plece acasă. Mulți au plecat, alții au rămas. Piața s-a golit treptat, dar ceva se schimbase definitiv. Frica fusese aproape învinsă, iar solidaritatea interetnică și interconfesională devenise realitate. O scânteie fusese aprinsă.
În aceeași zi, la București, Nicolae Ceaușescu trăia într-o realitate paralelă.
Convins că manifestația de la Iași fusese dejucată cu o zi înainte, conducea ședințe despre planul economic pe 1990, despre producția de halva, despre bugete cu excedente fantastice, primea ambasadori și era felicitat de lideri străini pentru realegerea sa. Nimic din agenda sa nu trăda conștientizarea faptului că, la Timișoara, regimul începuse să se clatine.
În concluzie, 15 decembrie 1989 nu a fost ziua marilor mase în stradă, nici ziua în care s-a strigat în cor „Libertate”. Aceea va fi ziua de 16 decembrie. Dar 15 decembrie a fost ziua în care oamenii s-au oprit, au rămas, au spus „nu plecăm”, au intervenit, au cântat, au huiduit și au simțit, poate pentru prima dată după decenii, că nu sunt singuri. A fost ziua în care Revoluția Română a început să existe în fapt, nu doar ca posibilitate.
De aceea, pentru mulți, 15 decembrie 1989 nu este doar o prefață a Revoluției, ci chiar prima ei pagină. Ziua în care Timișoara a aprins fitilul, iar istoria a pornit, ireversibil, spre prăbușirea dictaturii.
Vasile Petrovan
