Pe 12 decembrie 1895, în satul maramureșean Giulești, se năștea Ilie Lazăr, cel care avea să devină una dintre cele mai luminoase figuri ale istoriei românești din veacul XX. Descendent al unei vechi familii din mica nobilime maramureșeană – Lazăr de Purcăreț, pe linie paternă, și Ivașcu din Apșa de Jos, pe linie maternă – Ilie Lazăr a primit încă din copilărie o educație întemeiată pe rigoare, credință și un profund sentiment al apartenenței la neamul românesc. Bunicul său, Vasile Lazăr, protopop greco-catolic al Sighetului, îi insuflase dragostea pentru cultură, iar școlile urmate în Sighet, apoi la Liceul Piarist și ulterior în Lugoj, i-au deschis drumul unei formații intelectuale solide, încununate cu studii de drept la Cluj și de economie la Viena.
Însă adevărata lui maturizare a venit odată cu anii tulburi ai Primului Război Mondial. Ofițer în armata austro-ungară, comandând o companie de soldați aproape în întregime români, Ilie Lazăr trăia tragic ruptura dintre uniforma pe care o purta și credința pe care o avea. Conflictul său cu superiorii maghiari, pedeapsa dictată și frământarea morală l-au împins, în 1918, către un gest de curaj care i-a definit întreaga viață: dezertarea. A trecut frontul împreună cu toată compania, pentru a se înrola în Armata Regală Română.
Curând, destinul avea să-l aducă în inima unei drame istorice: eliberarea Cernăuțiului. Aflând că orașul fusese ocupat de 700 de soldați ucraineni, care prădau și amenințau fruntașii românilor, Ilie Lazăr – cu oameni puțini, dar cu un curaj neobișnuit – a pornit spre Cernăuți. Sprijinit de profesorul Sextil Pușcariu și de ofițerii români din oraș, a izbutit să alunge trupele ucrainene și să ridice, cu mâinile lui, primul steag românesc pe clădirea Primăriei. Apoi, împreună cu Iancu Flondor, i-a cerut generalului Zadik să înainteze pentru a apăra orașul. Acesta a fost doar începutul.
Reîntors în Transilvania, Ilie Lazăr a organizat administrația românească în Maramureș și, la doar 23 de ani, a devenit cel mai tânăr delegat care a votat Unirea Transilvaniei cu România la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Curând, a participat alături de armata română la eliberarea Sighetului ocupat de ucraineni, ghidând trupele printre munții înzăpeziți și folosind 60 de perechi de boi rechiziționați pentru a trage tunurile peste creste.
În anii interbelici, mutat la București, Ilie Lazăr a devenit avocat, parlamentar național-țărănist și un apropiat al lui Iuliu Maniu, pe care îl însoțea adesea ca un adevărat protector. Orator strălucit, lider al organizației muncitorești a PNȚ, a reușit să câștige încrederea muncitorilor români, devenind rapid ținta atât a extremei drepte, cât și a extremei stângi. Militând ferm pentru democrație, s-a opus regimului autoritar al Regelui Carol al II-lea și dictaturii lui Ion Antonescu, fiind trimis în detenție la Turnu și Târgu Jiu.
Odată cu instaurarea comunismului, viața lui Ilie Lazăr a intrat în cea mai grea etapă. Arestat în 1946 și din nou în 1947, în urma înscenării de la Tămădău, a fost condamnat la 12 ani de temniță grea, plus degradare civică și confiscarea averii. A urmat o odisee a suferinței: Galați, Sighet – orașul pe care îl eliberase cândva –, Ministerul de Interne, Râmnicu Sărat, Văcărești, Jilava, Culmea, Periprava.
La Râmnicu Sărat, „deținutul cu matricola 146” a devenit una dintre vocile cele mai sfidătoare ale rezistenței tăcute anti-comuniste. Raportat ca „dușmănos”, pedepsit cu 70 de zile de izolare, multe cu lanțuri la picioare, Ilie Lazăr nu a cedat niciodată. Intrat în greva foamei în 1955 la MAI București, mutat apoi între penitenciare și colonii de muncă, el a fost ținut în detenție chiar și după expirarea pedepsei, printr-o prelungire administrativă de încă șase ani.
A fost eliberat abia în mai 1964. Rupt de ani de tortură și lipsuri, dar nu și de convingeri.
Stabilit la Cluj, sub atentă supraveghere a Securității, Ilie Lazăr încerca să-și refacă o viață modestă, găsind alinare în familie. Rămas văduv în 1973, își petrecea zilele urmărindu-și nepotul crescând – o lumină blândă într-o existență zguduită de nedreptăți. Deși persecutat, nu înceta să critice abuzurile regimului, stând adesea pe băncile din fața statuii lui Matei Corvin, vorbind deschis despre libertate, suferință și speranță.
A murit la 6 noiembrie 1976, fidel crezului său politic și moral, un om care nu s-a plecat nici în fața regelui, nici în fața generalului, nici în fața partidului unic. Despre el, oamenii din Giulești spuneau că este un „al doilea Pintea Viteazul”, iar respectul lor era atât de profund, încât – povestește nepotul Ionuț Gherasim – bătrânii satului îngenuncheau în fața nepotului doar pentru că îi purta sângele.
Deși fără pensie de la statul comunist, Ilie Lazăr a primit în anii ’70 o pensie oferită de statul Israel, ca semn de recunoștință pentru salvarea a 30 de evrei de la pogromul de la Sighet. Un gest discret, venit din memoria unor oameni pe care îi salvase fără să aștepte vreodată ceva în schimb.
Pretutindeni pe unde a trecut – pe front, în Parlament, în închisori, pe ulițele satelor maramureșene – Ilie Lazăr a lăsat aceeași amprentă: demnitatea unui om care nu a făcut niciodată compromisuri. Prizonier sub trei dictaturi, el a devenit un simbol al românilor care nu renunță la libertate, nici măcar când plătesc pentru ea cu propria viață.
Astăzi, la 130 de ani de la naștere, numele lui Ilie Lazăr rămâne o lecție de curaj, loialitate și omenie – un far al memoriei noastre morale. Un om care a trăit și a suferit cu demnitatea celor care nu își pierd niciodată credința în libertate.
Vasile Petrovan
