Pe 7 decembrie 1951, România a ratat șansa de a păstra în sânul său una dintre cele mai mari comori culturale: atelierul și opera lui Constantin Brâncuși. La Paris, în lumina caldă care pătrundea prin ferestrele atelierului său plin de praf de piatră, sculptorul de 75 de ani simțea cum timpul începe să-l preseze. Deși trăia de decenii departe de țara natală, legătura cu România nu s-a rupt niciodată.
Cu dorința de a lăsa urma vieții sale pentru generațiile viitoare, Brâncuși a oferit României tot ce crease: peste 230 de sculpturi, sute de desene, instrumentele sale de lucru și chiar mobilierul său. Singura sa rugăminte era ca atelierul să fie păstrat intact și transformat într-un muzeu care să spună povestea unei arte ce schimbase lumea.
Însă România anului 1951 era altfel. Sub regimul comunist, estetica impusă cerșea „artă utilă”, realistă, cu eroi ai muncii și zâmbete obligate. Liniile pure, formele abstracte și vibrația liberă a creațiilor lui Brâncuși erau incompatibile cu dogmele vremii. Academia Română, condusă atunci de Mihail Sadoveanu, a analizat donația și a respins-o, catalogând operele drept „inutilități” sau „forme ciudate fără mesaj”.
Rezultatul a fost dureros: Brâncuși și-a văzut oferta refuzată. Durerea artistului a fost adâncă, se considerase întotdeauna fiu al României și sperase ca munca sa să se întoarcă acasă. În fața refuzului, a tras cortina pentru totdeauna și a decis ca atelierul să rămână statului francez, singurul care îi înțelesese geniul. În 1952, formal, a acceptat cetățenia franceză.
Astăzi, atelierul lui Brâncuși este o bijuterie culturală în inima Parisului, vizitată de mii de oameni anual. Sculpturile pe care România le-a ignorat valorează acum miliarde de euro, iar noi am rămas cu o lecție amară: nu străinii ne pierd valorile, ci propriile noastre decizii.
7 decembrie rămâne astfel o zi de reflecție dureroasă, un moment în care frustrarea și regretul pentru ceea ce ar fi putut fi se împletesc cu mândria și recunoștința față de geniul unui artist care, deși neînțeles acasă, a schimbat lumea.
Vasile Petrovan
