Fiecare pagină a Sfintei Scripturi ne vorbește despre dragostea și milostivirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos față de credincioși, mai ales față de cei păcătoși, de cei robiți păcatului, sau de cei ce purtau rănile și urmele adânci ale păcatului, adică suferințele sufletești și trupești.
Toate acestea ni se descoperă mai deplin în cuvintele Domnului Hristos: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi; pentru că n-am venit să chem la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși” (cf. Marcu 2, 17), și, mai departe: „Acesta neputințele noastre a luat și bolile noastre le-a purtat (cf. Matei 8, 17).
Minunea consemnată în pericopa evanghelică de astăzi, din duminică a 6-a după Pogorârea Sfântului Duh, care se va citi în cadrul Sfintei Liturghii, luată de la Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (cf. 9, 1–8), ne prezintă vindecarea unui om paralitic, a unui bolnav, la care se adaugă, împreună cu această tămăduire, și iertarea păcatelor lui, toate, spre indignarea cărturarilor, care nu aveau ochi pentru a distinge realitățile cerești, ci erau învăluiți de senzațiile exterioare ale Legii vechi. Pentru că o minune mică este vindecarea trupului și o minune mare este iertarea păcatelor; vindecarea trupului este pentru puțin timp, pentru că într-o bună zi oamenii mor, cu toții vom muri, în timp ce vindecarea sufletului, prin iertarea păcatelor, este pentru veșnicie, adică pentru totdeauna.
Mântuitorul, văzând credința lor (a prietenilor, semenilor), îi iartă și păcatele slăbănogului, îl vindecă de neputința sa și îl îndeamnă să meargă la casa lui. De ce? Pentru că Hristos a prețuit la cei pe care l-au adus înaintea lui mila și dragostea cea slujitoare, jerfitoare și ajutătoare, dragostea pusă în slujba celui suferind, a omului căruia îi trebuie sprijin și ajutor.
Mântuitorul a așezat fapta milostivă și iubitoare pentru alții ca o condiție a dovedirii credinței și dragostei față de Dumnezeu, ca o condiție a dobândirii vieții celei veșnice: „Adevăr zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai mei prea mici, Mie Mi-ați făcut (cf. Matei 25, 40). Cât de îmbucurător și înălțător este pentru noi atunci când vedem oameni care se preocupă pentru a veni în ajutorul și ocrotirea semenilor!
Pe de altă parte, experiența din fiecare zi ne arată că egoismul personal sau familial este uneori atât de puternic încât ne robește și noi nu ne vedem decât de interesele noastre, de împlinirea dorințelor și planurilor noastre. De multe ori, orice preocupare de a veni în ajutorul semenilor, de a fi acolo pentru ei atunci când trebuie, ni se pare o pierdere a timpului, a câștigului nostru, a planurilor și a visurilor noastre. Oamenii judecă de multe ori lucrurile cu propriile lor criterii.
Dumnezeu nu a părăsit lumea. A stabilit legile fizice ca toate să funcționeze în ordine și cu exactitate. Dar atunci când apare ceva extraordinar este gata să vină în ajutorul copiilor Săi. Și, dacă e nevoie, are puterea să renunțe și la legile fizice și să lucreze minuni pentru salvarea noastră. Prin puterea lui Dumnezeu, nimic nu este imposibil dacă există credință.
La ultimul verset, al optulea, al acestei pericope este de meditat: „Iar mulțimile văzând aceastea (…) Care să oamenilor asemenea putere”. Ne punem întrebarea: Cine poate să ridice munții păcatelor care apasă sufletul și să îl elibereze pe om? Doar Dumnezeu sau un om căruia Însuși Dumnezeu i-a dat această putere, așa cum sunt preoții Bisericii. Iertarea păcatelor presupune o lucrare specială, duhovnicească, care se întâmplă în mod nevăzut în suflet și nu se vede cu ochii trupești, cum este Taina Spovedaniei.
În concluzie, să ne străduim să dăm ascultare voinței Mântuitorului, purtându-ne sarcinile unii altora, să fim prezenți cu dăruirea, cu munca și fapta noastră de bine oriunde, prin înlăturarea a tot ceea ce paralizează viața, pacea, dreptatea și bucuria vieții în Hristos și în Biserică! Amin.
Pr. Adrian DOBREANU
Citește și
Pr. Adrian Dobreanu: Credința vindecă suferința – meditație la Duminica a patra după Rusalii
